Procedura succesorală notarială

Dec 17th, 2009 | By | Publicat in categoria Drept Public, Nr. 1 Septembrie 2009

I. Caracterele procedurii succesorale notariale

1. Caracterul necontencios al procedurii succesorale notariale

Analizând ipoteza în care moștenitorii lui de cuius sunt cu toții de acord cu privire la numărul și calitatea lor, la compunerea masei succesorale și la drepturile succesorale ce li se cuvin, legiuitorul a urmărit instituirea prin lege a unei proceduri speciale și operatorii pentru soluționarea cauzelor de partaj succesoral. Astfel, a fost instituționalizată prin lege procedura succesorală necontencioasă notarială. Per a contrario, pentru cauzele în care moștenitorii nu au ajuns la un consens în ceea ce privește partajul succesiunii, contestându-și calitatea de moștenitor, și nu se înțeleg asupra masei succesorale sau asupra modului de împărțire a bunurilor lăsate de defunct, rezolvarea cauzelor va fi de competența instanțelor judecătorești în desfășurarea procedurii contencioase succesorale.

Procedura succesorală notarială este o procedură grațioasă, cu caracter necontencios. Ea nu are  caracter obligatoriu, în sensul că, pentru caz de litigiu, moștenitorii se pot adresa direct instanței de judecată, în timp ce instanțele judecătorești și rezolvă cauzele succesorale contencioase, având în vedere neînțelegerile dintre moștenitori și hotărând cu putere de lucru de judecat, notarii publici au competența de a instrumenta numai în măsura în care procedura succesorală are la bază acordul unanim al moștenitorilor, limitându-se a lua act de voință coordonată a acestora și a consacra drepturile lor potrivit prevederilor legii.

2. Caracterul exclusiv al procedurii succesorale

Odată delimitată competența materială a notarului public în materie succesorală de aceea a instanțelor judecătorești, problema care se pune este dacă competența materială a notarilor și a instanțelor judecătorești este exclusivă, cu alte cuvinte, dacă, în cazul procedurii succesorale necontencioase, moștenitorii nu s-ar putea adresa instanței de judecată sau invers.

Fiind vorba de o competență materială, în cazul nerespectării legii, fiecare dintre moștenitori, orice persoană interesată, ca și procurorul, se poate adresa instanței de judecată și poate cere să se constate nulitatea actelor îndeplinite, după caz, de către notarul public sau de părțile interesate.

3. Caracterul special al competenței materiale notariale

Darea spre rezolvare a cauzelor succesorale atât instanțelor judecătorești, cât și notarului public reprezintă o altă problemă, și anume aceea a raportului dintre competența materială a celor două organe, a caracterului general sau special al competenței lor.

Prin urmare, instanțele judecătorești au păstrat calitatea de organe învestite cu competența generală a rezolvării cauzelor succesorale.

4. Competența teritorială a notarului public

În îndeplinirea atribuțiilor conferite de lege, notarul public are competență generală, cu excepțiile stabilite în art. 10 din Legea nr. 36/1995. Astfel “procedura succesorală notarială este de competența notarului public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul a avut ultimul domiciliu; în cazul moștenirilor succesive, moștenitorii pot alege competența oricăruia dintre birourile notariale din circumscripția teritorială a judecătoriei în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre autorii care a decedat cel din urmă”.

În cazurile de suspendare a procedurii succesorale, repunerea pe rol a dosarului succesoral se face de notarul public care a întocmit dosarul înainte de suspendare, dacă instanța nu a dispus altfel.

Dacă defunctul a avut ultimul domiciliu în străinătate, procedura succesorală se îndeplinește de notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul a lăsat bunurile cele mai valoroase.

Notarul este obligat să verifice din oficiu competența și, ori de câte ori constată că succesiunea s-a deschis competent în circumscripția altui notar, își va declina competența și va trimite dosarul biroului notarial competent.

II. Deschiderea succesiunii şi a procedurilor succesorale

1. Procedura succesorală este precedată și condiționată de deschiderea succesiunii

Articolul 651 C. civ prevede că “succesiunile se deschid prin moarte”. Momentul morții se constată fizic și se dovedește prin certificatul de deces eliberat de serviciul de stare civilă. Certificatul de deces este un înscris autentic care dovedește persoana decedată, data decesului, ultimul domiciliu. Momentul morții se poate stabili și prin hotărârea judecătorească de declarare a morții prezumate.

Cunoșterea exactă a datei decesului este foarte importantă pentru că:
– determină persoanele chemate la moștenire, în temeiul legii sau al testamentului;
– determină legea după care se dezbate succesiunea;
– de la această dată se transmite patrimoniul defunctului la succesori;
– este data de la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la moștenire;
– este data de la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut de art. 700 C. civ;
– în raport cu această dată se stabilește compunerea masei succesorale;
– momentul morții determină data de la care este posibilă deschiderea procedurii succesorale notariale și de întocmire a inventarului.

2. Deschiderea procedurii succesorale notariale

Articolul 68 din Legea nr. 36/1995 stabilește că: “procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum și a secretarului Consiliului local al localității în raza căruia defunctul și-a avut ultimul domiciliu, atunci când are la cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri imobile”.

Procedura succesorală notarială se deschide deci:
– la cererea oricărei persoane interesate. Prin persoană interesată se înțelege, în primul rând, înșiși moștenitorii legali sau testamentarii care au cei dintâi interesul să se stabilească, să li se recunoască drepturile ce le revin după succesiunea defunctului;
– la cererea Parchetului, în cazuri speciale;
– la cererea secretarului primăriei;
– din oficiu – deschiderea din oficiu în interesul statului va deveni necesară în cazul succesiunii vacante, iar în interesul moștenitorilor, când aceștia sunt necunoscuți sau dispăruți.

În cazurile în care procedura succesorală se deschide la cererea moștenitorilor, a creditorilor acestora, a procurorului sau din oficiu, notarul public este obligat să ceară detalii de la primării sau de la organul financiar cu privire la averea imobiliară a defunctului.

Cererea pentru deschiderea procedurii succesorale se adresează notarului public competent. La primirea cererii pentru deschiderea procedurii succesorale, notarul public va verifica dacă aceasta cuprinde numele și prenumele defunctului, data decesului, ultimul domiciliu, numele, prenumele și domiciliul succesibililor, bunurile și datoriile defunctului.

Pentru evitarea unei duble proceduri succesorale, dosarul succesoral se va întocmi numai după ce se va verifica din oficiu că nu există un alt dosar format în cauză, la același birou notarial sau la un alt birou de notar public din aceeași circumscripție teritorială. Neîntocmirea dosarului succesoral pentru acest motiv va fi adusă la cunoștința părților interesate, direct sau prin corespondență, după caz.

La primirea cererii, secretarul biroului verifică în opisul de evidență a procedurii succesorale dacă nu s-a înregistrat un alt dosar în aceeași cauză, la acel birou. În cazul în care în circumscripția unei judecătorii figurează mai multe birouri notariale, notarul public va verifica la Camera Notarilor Publici dacă în opisul de evidență succesorală nu s-a înregistrat un alt dosar, pe aceeași cauză, la un alt birou.

Dacă decesul a survenit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, se va solicita de la Arhiva decătoria în circumscripția teritorială în care a funcționat notariatul să se verifice opisul registrului succesoral dacă succesiunea a fost dezbătută.

După aceste verificări, notarul public va da rezoluția, care are următorul conținut: verificat opisurile, verificat competența, se înregistrează cu sau fără citarea părților, semnătura și sigiliul notarului public.

Succesiunile se înregistrează în Opisul alfabetic al registrului succesoral și în registrul de termene succesorale. În registrul succesoral se trece numărul dosarului în ordine crescătoare după data înregistrării, numele și prenumele defunctului, ultimul domiciliu, data decesului, primul termen acordat pentru dezbateri, soluția succesiunii, taxele și onorariile – achitarea sau debitarea. La observații se menționează reînregistrarea pentru suplimentarea, conexarea, suspendarea, scoaterea de pe rol, trimiterea la instanța de judecată sau la un alt birou notarial. Poziția din registrul succesoral se închide la eliberarea certificatului de moștenitor, la suspendarea dosarului sau în alte cazuri de închidere a procedurii succesorale.

Opisul registrului succesoral cuprinde numele defunctului, ultimul domiciliu și numărul dosarului succesoral, ordonate pe litere. În opisul succesoral se trec numele și prenumele autorului succesiunii și numărul de înregistrare al dosarului.

În registrul de termene se notează soluția ședinței respective – amânare, soluționare, transferare. Dosarele amânate se renotează în registru la noul termen acordat.

III. Inventarierea succesiunii și punerea si giliilor

1. Inventarierea bunurilor succesorale

Art. 70 din Legea nr. 36/1995 dispune “În cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesați, notarul public, personal sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale. Dacă nu există cerere anterioară pentru deschiderea procedurii succesorale, cererea de inventariere ține loc și de cerere de deschidere a acestei proceduri. Inventarierea notarială se va putea face numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile defunctului. În caz de refuz, se va încheia un proces-verbal, semnat de cei prezenți.

Inventarierea notarială se va face numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile defunctului. În caz de refuz, se va încheia un proces-verbal, semnat de cei prezenți.

2. Cererea pentru inventarierea bunurilor

Cererea pentru inventarierea bunurilor ce intră în masa succesorală trebuie să cuprindă datele defunctului și ultimul domiciliu, datele moștenitorilor prezumtivi și domiciliile acestora, cu arătarea locului unde se află averea – activ și pasiv – ce se va cuprinde în inventar, în măsura cunoașterii acestora.

Inventarierea se poate face și din oficiu atunci când interesul minorilor o cere, când statul are interesul să-și asigure drepturile sale, prin excepție, când împrejurările speciale impun aceasta – incendiu, război, expunere la furt, sustragere, stricăciuni etc.

3. Modalități de inventariere

Notarul public, personal sau un împuternicit al acestuia se deplasează la locul situării bunurilor pentru inventariere. În cazul în care unele bunuri sunt situate într-o altă localitate dintr-o altă circumscripție notarială, poate fi solicitată inventarierea notarului public competent pentru acea localitate, prin comisie derogatorie sau secretarului consiliului local respectiv.

Dacă bunurile sunt situate în străinătate, reprezentanța statului român în acea țară va solicita serviciile unui notar public de la locul situării bunurilor sau al unei instanțe competenete, conform procedurii specifice din acea țară.

Inventarierea se face cu consimțământul moștenitorilor sau a persoanelor ce dețin bunurile, iar dacă nu sunt succesibili cunoscuți, cu încunoștiințarea autorităților locale.

Prezenți la inventarierea în fața notarului public sau a împuternicitului acestuia sunt:
– moștenitorul – dacă acesta este minor, incapabil sau pus sub interdicție, reprezentantul acestuia numit conform normelor legale;
– unul sau doi martori;
– reprezentantul autorității tutelare, dacă este cazul.

Participanții la inventariere trebuie să fie prezenți tot timpul inventarierii și să semneze procesul-verbal făcut de notarul public.

4. Inventarul bunurilor

Articolul 71 din Legea nr. 36/1995 prevede că: “Procesul-verbal de inventariere va cuprinde enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului. Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menționa separat. În inventar se cuprind mențiuni privind pasivul succesoral. Bunurile defunctului care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate cu precizarea locului unde se află și a motivului pentru care se găsesc acolo. În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi testament lăsat de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare și va fi depus în depozit la biroul notarului public”.

Inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflați la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau a refuzului lor de a semna inventarul va fi semnat de martorii prezenți. Testamentul găsit la inventariere sau prezentat de partea interesată se deschide de notarul public în fața succesibililor, a executorului testamentar, iar în cazul persoanelor incapabile, se va înștiința autoritatea tutelară.

În preambulul procesului-verbal de inventariere se va menționa denumirea biroului notarial, numele notarului public, data, localitatea și locul, datele defunctului, inclusiv data decesului și ultimul domiciliu, precum și persoanele prezente la inventariere.

Cadrul procesului-verbal de inventariere va avea următoarea rubricatură:
– număr curent;
– descrierea bunurilor;
– numărul acestora;
– evaluarea provizorie;
– totalul;
– observații.

Apoi, în cuprins, vor fi trecute:
– întâi bunurile mișcătoare, titlurile de valoare, bunurile nemișcătoare;
– în al doilea rând: pasivul succesiunii;
– în al treilea rând: mențiunile speciale referitoare la bunuri, numiri de curatori, custode, expert etc.

La sfârșitul actului de inventariere se vor menționa:
– data lucrărilor și ora închiderii inventarului;
– persoanele prezente la încheierea inventarului;
– anexele inventarului;
– numărul de exemplare;
– data fixării primelor dezbateri succesorale cu încunoștiințarea celor prezenți;
– semnăturile participanților la inventariere;
– calitatea, sigiliul și semnătura notarului public.

5. Protejarea masei succesorale

Articolul 72 din Legea nr. 36/1995 prevede că: “Dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul public le va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode”.

Ca urmare, dacă în masa succesorală vor intra hârtii de valoare sau valori cuprinse în metale prețioase, bijuterii, bani, cecuri, depozite bancare identificate la inventariere – acestea se vor depune la depozitul notarial în case de conservare, bancă, CEC sau o firmă specializată, ce vor garanta restituirea valorilor sau bunurilor, așa cum au fost depuse, cu dobânzile legale, după achitarea onorariilor de depozitare. În mod obișnuit, bunurile rămân în păstrarea și conservarea moștenitorilor legali sau testamentari.

Toate măsurile ce le ia notarul public au în vedere păstrarea averii succesorale în bune condiții până la terminarea procedurii succesorale.

6. Procedura sigilării bunurilor

În cazuri urgente, la cererea oricărei persoane care justifică un interes, punerea sigiliilor asupra bunurilor succesorale se poate face înainte de întocmirea inventarului, exceptându-se bunurile necesare membrilor familiei defunctului care au locuit cu el. Tot în scopul asigurării bunurilor, notarul public pune sigiliul pe întreaga locuință, pe diferite încăperi, pe dulapuri, pe geamantane.

Punerea de sigilii constă în pecetluirea încăperilor sau locurilor unde au fost depozitate bunurile moștenirii, fie prin ceruire, fie prin aplicarea de benzi din pânză lipită și ceruită pe care se aplică sigiliul sec.

7. Acceptarea sub beneficiul de inventar

O situație deosebită prezintă inventarul notarial în situația acceptării succesiunii sub beneficiul de inventar.

În acestă situație, inventarul se întocmește după regulile de inventariere generale mai sus arătate – art. 704 și urm. C. civ.

Declarația de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să aibă forma autentică și să fie precedată sau urmată de un inventar. Termenul general de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la deschiderea acesteia – art. 700 C. civ.

IV. Citarea Și identificarea succesibililor

1. Citarea succesibililor

Articolul 75 al Legii nr. 36/1995: “După ce constată că este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza și dispune citarea celor care au vocație la moștenire, iar dacă există testament, citează și pe legatari și executorul testamentar instituit.

Dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în lipsă de moștenitori rezervatari, numai legatarul; dacă testamentul este olograf sau mistic, se citează și moștenitorii legali. În ambele cazuri se va cita și executorul testamentar, dacă a fost desemnat prin testament. În succesiunea ce urmează a fi declarată vacantă, notarul public citează autoritatea administrației publice competentă a prelua bunurile.

În cazul moștenitorului incapabil, se citează reprezentantul său legal și autoritatea tutelară.

Citarea are în vedere încunoștințarea succesibililor defunctului și a celor în drept că se dezbate succesiunea defunctului la un anumit birou notarial, într-o zi și la o oră stabilită.

Cei cu vocație succesorală se citează cu respectarea principiilor generale ale devoluțiunii legale a moștenirii – principiul priorității clasei de moștenitori în ordinea stabilită de lege între moștenitori din clase diferite și principiul proximității gradului de rudenie între moștenitori din aceeași clasă.

Astfel, dacă au rămas copii, nu vor fi citați toți succesibilii, ci numai cei din gradul I și soțul supraviețuitor, iar numai în cazul în care sunt renunțători toți, vor fi citați în nume propriu nepoții de fiu, care au vocație succesorală.

Dacă nu există moștenitori acceptați în clasa I, se citează succesibilii din clasa a II-a. În situația în care au vocație succesorală minorii sub 14 ani și incapabilii, se va cita reprezentantul lor legal, părinte sau tutorele, pentru că aceștia nu au capacitate de exercițiu. Minorul peste 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și actele juridice ale acestuia se încheie de acesta cu încuviințarea prealabilă a părinților/tutorelui.

Dacă în cauză nu sunt moștenitori rezervatari și există un testament autentificat, necontestat de colaterali, nu se vor cita ceilalți succesibili și se va preda succesiunea legatarului universal, care se citează.

Trebuie avută în vedere citarea creditorilor sau a altor persoane interesate, când aceasta rezultă din cerere, din declarațiile succesorilor sau din alte documente depuse la dosarul succesoral.

Autoritatea administrației publice este administrația financiară competentă în sectorul de activitate al notarului public care instrumentează cauza, socotită ca instituție în drept să culeagă bunurile ce revin statului.

Citația trebuie să cuprindă:
– antetul biroului notarial;
– numărul și data emiterii, precum și numărul dosarului succesoral;
– arătarea datei dezbaterilor: anul, luna, ziua și ora prezentării la biroul notarului public;
– numele, prenumele, domiciliul – cu toate datele – și calitatea celui citat;
– felul pricinii – dezbaterea succesiunii după defunct;
– parafa notarului public și semnătura secretarului biroului notarial care a întocmit citația și  este în drept să o semneze;
– sigiliul biroului notarului public.

La citație se atașează procesul-verbal de înmânare a citației. Această dovadă, completată sub semnătura agentului înmânător, se restituie biroului notarial și se atașează la dosar pentru a constata că procedura a fost efectuată conform dispozițiilor Codului de procedură civilă.

În practică, s-a generalizat înștiințarea telefonică, care are eficiență, dar prezintă riscul lipsei dovezii înmânării citației persoanei citate, chiar dacă se face mențiunea în dosar despre citarea prin telefon. În cazul în care persoana citată nu se prezintă la

dezbateri, este obligatorie citarea prin poștă.

2. Identificarea succesibililor

La prezentarea succesibililor în fața notarului acesta procedează la stabilirea identității părților, în conformitate cu dispozițiile art. 43 din Legea nr. 36/1995: “În cadrul lucrărilor de îndeplinire a actelor notariale, notarul public stabilește identitatea, domiciliul și capacitatea părților”.

Succesibilii pot fi identificați de notarul public prin mențiune în încheiere că sunt cunoscuți personal de acesta. În cazul în care notarul nu cunoaște părțile, este obligat să se convingă de identitatea acestora prin una dintre modalitățile prevăzute de art. 50 din lege:
a) acte de identitate sau legitimații oficiale, prevăzute cu semnătura, ștampila și fotografia posesorului;
b) atestarea avocatului care asistă partea;
c) doi martori de identitate, cunoscuți personal de notarul public sau legitimați conform lit. a).

Identitatea persoanelor juridice se face prin stabilirea denumirii, a datei la care au dobândit capacitatea juridică și a calității reprezentantului îndreptățit să încheie actul în numele lor.

Când notarul public are îndoieli cu privire la capacitatea uneia dintre părți, va solicita unui medic de specialitate să ateste în scris că partea este în deplinătatea facultăților mintale. După identificarea succesibililor, notarul va verifica dacă aceștia îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru a putea succede.

Conform art. 655-658 C. civ., pentru ca o persoană să poată culege o moștenire trebuie să îndeplinească două condiții, o condiție pozitivă, aceea de a avea capacitatea succesorală și o condiție negativă, aceea de a nu fi nedemnă de a moșteni. La aceste condiții, expres stabilite de lege, doctrina a mai adăugat încă una – vocația la moștenire.

Au capacitate succesorală persoanele fizice în viață la data deschiderii succesiunii, persoanele dispărute, persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Persoanele juridice vin la succesiune numai în virtutea testamentului lăsat de defunct și cu respectarea specialității capacității de folosință.

Nu au capacitate succesorală persoanele fizice predecedate care nu au dreptul la reprezentare și persoanele juridice desființate.

Nedemnitatea constă în decăderea din dreptul de a moșteni a succesibililor care se fac vinovați de săvârșirea unor fapte grave față de memoria acestuia.

V. Opțiunea succesorală

1. Noțiune

Opțiunea succesorală este acel drept subiectiv născut la data decesului celui despre a cărei succesiune este vorba, în persoana succesibililor acestuia, de a alege acceptarea succesiunii – pură și simplă sau sub beneficiu de inventar – sau renunțarea la aceasta și care se exercită în anumite condiții prevăzute de lege.

Actul de opțiune este un act de dispoziție și trebuie să îndeplinească, sub sancțiunea nulității, condițiile de fond și formă prevăzute de lege. Succesibilul trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu, persoanele lipsite de capacitatea deplină de exercițiu sau cu exercițiu restrâns trebuie să exercite opțiunea sucesorală prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviințarea acestuia și, în ambele cazuri, cu autorizarea autorității tutelare.

Pentru ca opțiunea succerorală să fie valabilă,  trebuie respectate cerințele referitoare la exprimarea consimțământului la obiectul și cauza actului juridic.

Dreptul de opțiune trebuie exercitat în termen de 6 luni, calculat de la data deschiderii succesiunii. Articolul 700 alin 1 C. civ stabilește că “dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii”.

Calificarea termenului de opțiune succesorală ca fiind un termen de prescripție este criticabilă,  pentru că prescripția extinctivă presupune stingerea dreptului la acțiune în sens material, iar dreptul de opțiune succesorală nu constituie un drept la acțiune, ci un drept subiectiv care trebuie valorificat în termenul prevăzut de lege sub sancțiunea decăderii.

Dacă în termenul de opțiune succesorală prevăzut în art. 700 succesibilul nu și-a manifestat dorința, dreptul de a accepta succesiunea se stinge, și succesibilul devine străin de moștenire. Succesibilul străin de moștenire este înlăturat de la moștenire, dar nu are statutul juridic al unui renunțător, pentru că el poate beneficia de repunere în termen.

2. Acceptarea moștenirii

2.1. Acceptarea expresă

Potrivit art. 689 C. civ, acceptarea este expresă când succesibilul confirmă calitatea sa de erede, clar și concis, în tot ce are moștenirea, în scris, printr-un act autentic sau sub semnătură privată.

Din analiza dispoziției Codului civil rezultă că voința succesibilului de a accepta expres succesiunea trebuie să fie manifestată ad validitatem în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată – acceptarea expresă este un act formal, dar nu solemn.

Din conținutul înscrisului trebuie să rezulte că succesibilul și-a însușit în mod neechivoc calitatea  de moștenitor, adică înțelege să-și exercite drepturile și să-și asume obligațiile ce rezultă din calitatea de moștenitor.

Opțiunea succesorală este un act juridic unilateral și, în principiu, irevocabil. Cel care a acceptat moștenirea nu mai poate reveni asupra acceptării, operând regula de drept comun că actul juridic este irevocabil de la formarea lui, în afară de cazurile prevăzute de lege – în materie succesorală fiind prevăzute de art. 694 C. civ. În consecință, renunțarea ulterioară la succesiune este lipsită de efect juridic asupra actului inițial de acceptare.

2.2. Acceptarea tacită

Potrivit art. 698 C. civ, acceptarea este tacită când eredele face un act pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede și care lasă să se presupună neapărat intenția sa de acceptare.

La fel ca și în cazul acceptării exprese, legea prevede două condiții pentru a opera acceptarea tacită: voința succesibilului de a accepta moștenirea și conduita lui – actele sau faptele săvârșite – din care să rezulte indirect, dar neechivoc intenția de a accepta succesiunea.

Legea nu stabilește ce acte și fapte juridice constituie acceptarea tacită a succesiunii, limitându-se la precizarea că “actele curat conservatorii de îngrijire și administrație provizorie nu sunt acte de primire a moștenirii, dacă cel care le-a făcut nu a luat titlul sau calitatea de erede” – art. 690 C. civ.

Codul civil mai precizează că actele de dispoziție asupra bunurilor succesorale constituie acte de acceptare a succesiunii. Constituie acte de acceptare tacită a moștenirii intrate posesia și folosința bunurilor succesorale, care prin natura, numărul și valoarea lor eclud ideea unei amintiri de familie.

Luarea în patrimoniul defunctului a unor obiecte ca amintire de familie, reparațiile de urgență ale unor bunuri succesorale, preluarea cheilor sau a lucrurilor de valoare pentru a le feri de pierdere sau furt nu constituie acte de acceptare tacită.

O problemă ridică actele materiale care au semnificația acceptării tacite făcute de succesibilul coindivizar cu defunctul – astfel, folosirea de către soțul supraviețuitor a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei nu este de natură, prin ea însăși, să ducă la concluzia univocă în sensul acceptării moștenirii. A pretinde aceasta, ar însemna că succesibilul care nu dorește să accepte succesiunea este obligat să abandoneze bunurile comune spre a nu i se opune acceptarea de către el a succesiunii, ceea ce desigur este de neadmis.

Voința de a accepta succesiunea se poate manifesta nu numai printr-o declarație formală, ci și prin acte sau manifestări neîndoielnice. Cererea de inventariere a bunurilor succesorale și, mai ales, achitarea, chiar parțială, a taxelor respective, constituie forme de acceptare tacită a succesiunii.

2.3. Acceptarea sub beneficiu de inventar – ca variantă intermediară între acceptarea pură și simplă și renunțarea la succesiune – este un act de opțiune expres și solemn, prin care succesibilul declară în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune sucesorală că își însușește titlul de moștenitor al patrimoniului succesoral, dar înțelege să răspundă de pasivul succesoral numai în limita activului moștenit și numai cu bunurile moștenite; inventarul succesoral împiedică confuzia patrimoniului succesoral cu patrimoniul său propriu.

Succesibilul optează pentru acceptarea sub beneficiu de inventar în cazul în care nu cunoaște întinderea pasivului succesoral, dar, și în această situație, acceptarea sub beneficiu de inventar are caracter facultativ, succesibilul nefiind obligat să accepte succesiunea în această formă.

2.4. Acceptarea forțată a moștenirii

În ceea ce privește acceptarea forțată a moștenirii, art. 703 C. civ prevedere că: “erezii care au dat la o parte sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunțarea lor ei rămân erezi și nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse”, iar art. 712 C. civ dispune: “eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu știință și cu rea-credință n-a trecut în inventar efecte dintr-însa, nu se poate folosi de beneficiul de inventar”.

Analiza termenilor definiției de mai sus relevă un element obiectiv – deținerea clandestină prin sustragere sau tăinuire a unor bunuri succesorale – și un element subiectiv – intenția frauduloasă. Cele două elemente ale faptei trebuie să fie într-o deplină conexiune.

Pentru cazurile de dosire sau de dare la o parte a bunurilor din succesiune se prevăd două sancțiuni: moștenitorul culpabil este lipsit de partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile ascunse și aceea de decădere din facultatea de a renunța la moștenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar.

Simpla omisiune de a indica cu ocazia dezbaterii succesiunii la notariat că unele bunuri fac parte din masa succesorală nu face operantă aplicarea prevederilor art. 703 C. civ.

3. Renunțarea la moștenire

3.1. Act unilateral, expres și solemn

Renunțarea la moștenire este actul unilateral, expres și solemn, prin care succesibilul declară în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală că nu își însușește titlul de moștenitor, desființând cu efect retroactiv vocația sa succesorală, devenind străin de moștenire.

Orice succesor, legal sau testamentar, are posibilitatea să renunțe expres la moștenire, indiferent de motivul pentru care ia această decizie – pentru a păstra o donație raportabilă de care a beneficiat și a cărei valoare este mai mare decât ce i s-ar cuveni în caz de acceptare, pentru că pasivul succesoral depășește activul, din considerente familiale etc.

Dacă acceptarea moștenirii poate fi atât expresă cât și tacită, renunțarea la succesiune, în principiu, este expresă și constituie un act juridic solemn.

Renunțarea la moștenire este un act juridic solemn. Articolul 80 din regulamentul de aplicare al Legii nr. 36/1995 dispune că: ”Declarațiile de renunțare la succesiune, de acceptare pură și simplă sau sub beneficiu de inventar se fac în formă autentică și se înscriu pentru opozabilitate în Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale (RNOS) prevăzut la art. 56.1”.

Succesibilul care a renunțat la moștenire nu beneficiază de niciun drept succesoral și nu este obligat să suporte datoriile succesiunii. Dacă renunțătorul a beneficiat de o donație din partea lui de cuius, el nu poate fi obligat la raport, indiferent dacă donația s-a făcut cu scutire sau fără scutire de raport.

3.2. Retractarea renunțării la moștenire

Renunțarea la succesiune este, în principiu, irevocabilă. În intenția de a se evita vacanța succesorală, Codul civil, în art. 701, permite renunțătorului să retracteze renunțarea, dar cu îndeplinirea obligatorie a două condiții, și anume ca dreptul de opțiune succesorală a renunțătorului să nu se fi prescris prin împlinirea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii și succesiunea să nu fi fost acceptată de alți succesibili.

Retractarea renunțării nu are ca efect repunerea în dreptul de opțiune succesorală, ci acceptarea succesiunii pură și simplă.

3.3. Renunțarea la moștenire în favoarea altuia

Adeseori, între succesibili intervin înțelegeri ca unul dintre ei să renunțe la succesiune în favoarea altuia, care acceptă succesiunea, în formele și condițiile legii, îndeosebi pentru o contravaloare, fie în bani, fie în bunuri.

În această situație, ne aflăm în fața unei simulații, contractul dintre succesibili având valoare de act secret, și declarația de renunțare, pură și simplă, de act public. Renunțarea în favoarea altei persoane poate fi considerată ca o donație sau o vânzare de drepturi succesorale.

VI. Stabilirea calităţii de moştenitori şi legatari

În cadrul pasului următor în derularea procedurii succesorale, notarul urmează să stabilească pentru fiecare dintre participanții la succesiune calitatea acestora de moștenitori sau legatari, activitate la care îl obligă în mod imperios prevederile art. 76 alin. 1 din Legea nr. 36/1995.

1. Devoluţiunea succesorală

În temeiul legii, sunt chemate la succesiune ca moștenitori rudele decedatului în linie dreaptă – fără limită de grad – și cele colaterale până la gradul IV inclusiv, precum și soțul supraviețuitor.

Rudele cu vocație succesorală generală nu sunt chemate să culeagă moștenirea autorului lor toate împreună și deodată, legiuitorul instituind o anumită ordine de chemare concretă la moștenire, în baza clasei de moștenitori și a gradului de rudenie, cu ajutorul cărora determină vocația concretă la moștenire a rudelor. În acest scop, legiuitorul a introdus trei principii de bază ale devoluțiunii legale:
– principiul priorității clasei de moștenitori, în ordinea stabilită de lege între moștenitorii din clase diferite: astfel, sunt chemați la moștenire moștenitorii de clasa I, cu excluderea celor din clasele II, III, IV;
– principiul promixității gradului de rudenie cu defunctul între moștenitorii din aceeași clasă: între moștenitorii din aceeaşi clasă au prioritate la succesiune cei care sunt în grad mai apropiat de rudenie cu defunctul;
– împărțirea moștenirii în părți egale între rudele din aceeaşi clasă și de același grad.

2. Transmiterea patrimoniului succesoral

Conform art. 650 C. civ., patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii, ci și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament. Este posibilă și coexistența moștenirii legale cu cea testamentară. Deși se poate afirma că în dreptul nostru moștenirea legală este regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, aceasta poate fi înlăturată în tot sau în parte în condițiile și în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de defunct. Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertății testamentare, potrivit căruia, orice persoană capabilă este liberă să dispună sau să nu dispună de patrimoniul său pentru cazul morții sale. Totuși, această libertate nu este absolută, legea stabilind anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei succesorale.

Pentru a se oferi moștenirea în baza testamentului lăsat de defunct, moștenitorii trebuie să prezinte testamentul notarului public cu prilejul dezbaterilor succesorale. Notarul public va constata dacă testamentul îndeplinește condițiile de fond și de formă cerute de lege ad validitatem, după care va menționa în încheierea de ședință dacă moștenitorii solicită predarea succesiunii conform testamentului pe care îl acceptă.

În ceea ce privește posibilitatea succesibilului de a opta între temeiul legal și cel testamentar, soluția afirmativă se întemeiază pe mai multe considerente. În primul rând, în literatura de specialitate s-a arătat că de la regula caracterului indivizibil al actului de opțiune succesorală există, printre alte excepții, și cea formulată de M. Elinescu, potrivit căreia, dacă aceeași persoană este chemată la moștenire de lege și, totodată, gratificată prin testament cu un legat, ea va putea opta diferit cu privire la moștenire și la legat.

3. Executarea dispozițiilor testamentare

Execuțiunea testamentară este o depoziție cuprinsă în testament, prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare. Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar pentru a-i degrava pe moștenitorii legali de această sarcină și în cazurile în care apreciază că aceștia nu ar vrea sau nu ar putea asigura îndeplinirea dispozițiilor testamentare.

Împuternicirea de executor poate fi dată numai printr-un înscris în formă testamentară, inclusiv codicil, și poate fi revocată de testator în condițiile prevăzute de lege pentru revocarea testamentelor.

VII. Predarea succesiunii

Orice transmitere de drepturi pentru cauză de moarte, indiferent dacă este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular, are în vedere întinderea drepturilor succesorale. Aceste drepturi transmise consolidează situația juridică a succesorului. Se are în vedere legalizarea celui ce pretinde că este succesor, și anume în ce calitate, cu ce titlu și cu ce condiții, care este întinderea masei succesorale atât ca activ, cât și ca pasiv, care sunt limitele de a dispune și procedeele juridice ce pot fi folosite pentru consolidarea calității de moștenitor.

Avându-se în vedere că prin succesiune și legate se transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor, trebuie subliniate următoarele:
– succesorul continuă persoana defunctului în drepturi și obligații;
– moștenitorul are dreptul asupra tuturor bunurilor moștenirii atât în ceea ce privește activul, cât și pasivul;
– ascendenții și descendenții au de drept posesiune a succesiunii din momentul morții autorului lor, iar ceilalți moștenitori, nesezinari, intră în posesiunea cu încuviințarea instanței sau a notarului prin eliberarea certificatului de moștenitor;
– moștenitorii au dreptul la beneficiul inventarului, ori de câte ori consideră necesar, mai ales când pasivul succesoral depășește activul;
– moștenitorul poate cere reducțiunea libertăților excesive, întregirea rezervei, aducerea la partaj, raportul donațiilor, rezolvarea problemei cheltuielilor;
– moștenitorul poate folosi mijloacele și acțiunile legale de apărare a drepturilor sale primite prin moștenire și poate dispune de bunurile succesiunii fără altă încuviințare, în condițiile legii.

Dacă succesiunea urmează să fie predată spre moștenitori, deci în lipsa unui testament, când vine la succesiune un singur moștenitor, acesta culege întreg patrimoniul defunctului. Când vin la succesiune mai mulți moștenitori, drepturile acestora se predau pe cote părți, ce diferă în funție de clasa de moștenitori, de numărul lor și de moștenitorii cu care vin în concurs.

Când sunt descendenți de același grad, moștenirea se împarte în cote egale, în raport cu numărul lor.

Când vin la succesiune ambii părinți în concurs cu frații și surorile, celor două categorii le revine câte o jumătate din moștenire. Dacă e un singur părinte, el ia ¼ din moștenire și deci fraților și surorilor le revine ¾ din aceasta. Desigur, dacă există numai frați și surori sau numai părinți, ei iau întreaga moștenire. Soțul supraviețuitor nu este cuprins în nicio clasă de moștenitori fiindcă la data structurării acestor clase nu avea vocație succesorală. Astfel, prin Legea nr. 31/1994, s-au stabilit pentru soțul supraviețuitor drepturi succesorale proprii în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs.

Transmisiunea patrimoniului în indiviziune este o caracteristică a devoluțiunii moștenirii, astfel că patrimoniul aparține mai multor persoane într-o formă neîmpărțită, care încetează prin ieșirea din indiviziune. Starea de indiviziune arată că fiecare moștenitor coindivizar are o cotă abstractă din drept, și nu o porțiune materializată din bun. În acest mod, coindivizarul are un drept individual, absolut și exclusiv asupra cotei sale indivize, de care poate dispune prin înstrăinare sau grevare și, totodată, nu este titular exclusiv asupra unui anumit bun.

VIII. Dezbaterea succesorală

Luând în considerare reglementările referitoare la dezbaterile procesului civil, precum și scopul acestor reglementări, apreciem că dezbaterile succesorale se impun a fi organizate în așa fel încât formele procedurale să ajute la finalizarea cauzei succesorale.

La prezentarea succesibililor, moștenitorilor sau legatari, în fața notarului, după identificarea lor și dovedirea calității succesorale, se consemnează într-o încheiere declarațiile acestora asupra numărului și calității lor, precum și asupra compunerii masei succesorale și asupra numărului și calității lor, precum și asupra compunerii masei succesorale și asupra modului de predare a succesiunii.

Dezbaterea verbală, în limba oficială sau într-o limbă cerută de părți, prin translator autorizat și cele declarate se consemnează în încheiere, sub semnătura declaranților și a notarului. În situația în care moștenitorii nu s-au prezentat la dezbateri la termenul stabilit se consemnează în încheiere declarațiile succesibililor prezenți și se amână dezbaterile, acordându-se un nou termen de dezbatere, cu încunoștiințarea celor prezenți și cu citarea celor absenți.

Atunci când între părți intervin neînțelegeri, notarul public va încerca împăcarea părților, arătându-le întinderea drepturilor ce le revin, valoarea actelor depuse ca probe, ceea ce poate duce la întregirea, modificarea sau retragerea susținerilor făcute anterior.

Dacă în fața notarului public, moștenitorii prezenți și-au recunoscut reciproc drepturile succesorale, solicitând, în consecință, eliberarea certificatului de moștenitor, între ei a intervenit un acord de voință, așadar o convenție încheiată pe această cale. Așa fiind, moștenitorii prezenți în fața notarului public nu pot ataca legal conținutul certificatului de moștenitor (în sensul că una sau mai multe mențiuni din cuprinsul său n-ar corespunde adevărului), ci atacarea certificatului de către moștenitorii prezenți la notariat este posibilă numai pe motivul că voința lor a fost viciată prin eroare, dol sau violență. În unele situații de neclaritate sau de precizare a situațiilor ce le declară moștenitorii, se pot audia martori. Martorii se audiază în condițiile procedurii succesorale notariale fără prestare de jurământ, declarația acestora luându-se sub sancțiunea legală pentru declarații neadevărate prevăzută de art. 292 C. pen.

Este util să se rețină în declarațiile martorilor următoarelor date: cine este defunctul a cărui succesiune se dezbate, ultimul domiciliu, data decesului, cine sunt moștenitorii și în ce calitate, care dintre aceștia a acceptat succesiunea și în ce mod, din ce se compune masa succesorală, în activ și pasiv.

Succesibilii trebuie să depună la dosarul succesoral copii legalizate după originalele actelor de stare civilă, care dovedesc legătura de rudenie a defunctului cu succesibilii. Astfel, certificatul de deces al autorului succesiunii dovedește decesul, data și ultimul domiciliu. Certificatele de naștere și căsătorie fac dovada filiației, a gradului de rudenie, a căsătoriei, pe baza cărora se stabilesc succesibilii chemați să culeagă moștenirea. Pe baza certificatului de căsătorie al autorului succesiunii cu soțul supraviețuitor, în care este menționată data căsătoriei, se stabilesc bunurile dobândite în timpul căsătoriei asupra cărora operează prezumția comunității de bunuri. Dovada datei decesului succesibililor precedați pentru a putea fi aplicată instituția reprezentării se face tot pe baza certificatului de deces.

Pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor ce compun masa succesorală, părțile depun la dosar actele de proprietate: contracte, titluri de proprietate, hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, extrase de carte funciară, certificate de moștenitor sau orice alte acte care ilustrează proprietatea.

Pentru dovedirea calității de moștenitor se depun la dosar toate declarațiile de acceptare a succesiunii, pură și simplă sau sub beneficiu de inventar, declarațiile de renunțare la succesiune sau străin de succesiune, pecum și testamentele olografe, autentice sau mistice lăsate de defunct.

IX. Certificatul de moștenitor

Eliberarea certificatului de moștenitor Prin puterea ce i s-a conferit prin lege, și anume de a îndeplini un serviciu de interes public, sub sigiliul și semnătura sa, notarul public elaborează, în cadrul procedurii succesorale, certificatul de moștenitor, finalizând astfel dezbaterile notariale în cauza succesorală supusă competenței sale.

Certificatul de moștenitor se redactează pe baza datelor din încheierea finală, consemnate ca urmare a declarațiilor formulate de moștenitori, a actelor de stare civilă, a actelor de proprietate, a dovezilor folosite în dosar și a declarațiilor date de martori, când este necesar.

Pe baza încheierii finale, în termen de 20 de zile, se redactează certificatul de moștenitor sau de legatar, care va cuprinde constatările din această încheiere referitoare la masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului.

De regulă, finalizarea procedurii succesorale și eliberarea certificatului de moștenitor se face după expirarea termenului de opțiune sucesorală prevăzut de art. 700 C. civ, dar se poate face și înainte de epirarea acestui termen de acceptare, dacă este neîndoielnic că nu mai există și alte persoane îndreptățite la succesiune sau dacă testamentul îndeplinește cerințele legale și nu ar aduce atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari sau există acordul acestora în privința prevederilor testamentare.

Conform legii, în principiu, după emiterea certificatului  de moștenitor, nu se mai poate întocmi un alt certificat, decât în situațiile prevăzute de lege. Notarul poate relua procedura succesorală, cu acordul tuturor moștenitorilor, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală și, ca urmare, va dispune eliberarea unui certificat de moștenitor suplimentar pentru aceste bunuri.

X. Concluzii

În final, se impune să conchidem că procedura succesorală notarială reprezintă principala modalitate, atât de conferire şi recunoaştere a calităţii de moştenitor, cât şi de deferire propriuzisă a moştenirii şi de atribuire a patrimoniului succesoral moştenitorilor recunoscuți.

Este adevărat că această instituţie juridică, departe de a fi perfectă, prezintă neajunsuri şi inconsistențe, datorate atât imperfecţiunilor legislative, cât şi unei practici conturate pe alocuri eronat, însă rămâne o alternativă de preferat celei contencioase, care presupune apelul la instanţele judecătoreşti, cu toate neajunsurile de rigoare.

Autori: ,

One comment
Leave a comment »

  1. In cat timp trebuie rezolvata succesiunea testamentara?

Leave Comment