VATICANUL- SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL

Iun 10th, 2011 | By | Publicat in categoria Nr. 1 Mai 2011, Revista nr. 1 Mai 2011

1.Aspecte introductive

         Tradiţional, studiul Vaticanului se impune datorită statutului său atipic faţă de celelalte subiecte de drept internaţional. După cum se cunoaşte, subiectele dreptului internaţional sunt : statele, având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional; organizaţiile internaţionale interguvernamentale, subiecte derivate ale dreptului internaţional; mişcările/ popoarele care luptă pentru eliberare, având o capacitate limitată şi cu caracter tranzitoriu şi, nu în ultimul rând, Vaticanul (statul papal) având o capacitate limitată.[1]

         Recunoaşterea existenţei mai multor categorii de subiecte de drept internaţional nu înseamnă însă şi existenţa unei identităţi între natura şi întinderea (volumul) drepturilor acestora.Curtea Internaţională de Justiţie arată, în avizul său consultativ din 1949, referitor la „Repararea daunelor suferite în serviciul Naţiunilor Unite” că subiectele de drept într-un sistem juridic nu sunt în mod necesar identice în ce priveşte natură sau întinderea drepturilor lor.[2]

          Deşi o parte a doctrinei analizează Vaticanul atunci când prezintă statul ca subiect de drept internaţional, iar restul doctrinarilor îi conferă un loc separat în literatura de specialitate, temeiul invocat are la bază caracterul atipic al statalităţii. În consecinţă, ceea ce trebuie clarificat nu este calitatea de subiect de drept internaţional, aspect necontestat de marea majoritate a autorilor de drept internaţional  prin invocarea relaţiilor internaţionale la care participă, ci caracterul atipic al statalităţii.[3]

           1.1.Consideraţii istorice

           1.1.1.Sfântul Scaun înainte de 1929

               Se presupune că această parte a Romei, original nelocuită (ager vaticanus) a fost considerată întotdeauna un loc sacru sau cel puţin indisponibil pentru locuit, chiar înaintea sosirii creştinismului. În anul 326 prima biserică, bazilica lui Constantin, a fost construită peste mormântul Sfântului Petru, care a fost înmormântat într-un cimitir obişnuit în acel loc, iar din acel moment zona a început să fie populată, în special, cu case de locuit legate de activitatea Sfântului Petru. Papii, în rolul lor secular, au început să conducă regiunile din vecinătate şi prin intermediul Statelor Papale, au condus o mare parte din peninsula italică pentru mai mult de o mie de ani până la mijlocul secolul XIX, când cea mai mare parte din teritoriul Statelor Papale a fost ocupat de nou creatul Regat al Italiei.

           Din anul 726, Papa Gregorie II exercită la Roma magistratura supremă, recunoscută de Pepin cel Scurt şi de Carol cel Mare. Statul papal cuprindea alături de Roma şi alte provincii: Romagna Urbino Spoletto, Castro, Marca Ancona, Bologna, Peruggia şi Orviettano. Pe întreg parcursul Evului Mediu, statul papal se afirmă ca factor politic; în secolul al XI-lea, reforma gregoriană (1073-1085) reafirmă dreptul Papei de a conduce lumea şi clerul, pentru ca în 1140 Decretul lui Gratian să stipuleze drept factor de legitimare a oricărei legi conformitatea cu dreptul natural, efect al voinţei divine. În alţi termeni, legislaţia canonică a Bisericii are prioritate în faţa legislaţiei sociale. Multă vreme Vaticanul nu a fost reşedinţa papilor, ci Palatul Lateran, urmat de Palatul Quirinal în timp ce în perioada 13091377 a fost la Avignon, în Franța.

          Istoria diplomatică a Sfântului Scaun începe în secolul IV, dar graniţele puterii papale s-au schimbat adesea în cursul secolelor. Noul regat al Italiei, constituit după jumătatea secolului al XIX-lea, a ocupat Statele Papale. Între anii 1850-1870 reunificarea Italiei a restrâns dramatic teritoriul statului pontifical la regiunea Romei şi la provincia Latium; odată cu intrarea trupelor italiene în Roma, puterea sacră se desparte de cea temporală, iar Papa se retrage la Vatican. Pentru o perioadă îndelungată, Sfântul Scaun îşi menţine atitudinea de refuz în faţa noii puteri, comunicarea cu exteriorul realizându-se doar prin celebrele bule şi enciclice papale de condamnare a celor care au susţinut ocuparea domeniului pontifical. În 1870, posesiunile Sfântului Scaun au rămas într-o situaţie incertă, în momentul în care Roma a fost anexată de Piemont, după o rezistenţă mai mult simbolică decât efectivă a forţelor papale. Armata lui Victor Emmanuel a ocupat Roma în 1871 şi a proclamat oraşul  capitală a Italiei. Relaţia dintre statul italian şi Vatican este mediată de legea garanţiilor(1871) care, departe de a conferi un statut politic Vaticanului, recunoştea doar sacralitatea şi inviolabilitatea persoanei Sfântului Pontif. Papii au fost lăsaţi între 1870 şi 1929 într-o situaţie asemănătoare celei a ultimului împărat al Chinei, nederanjaţi în palatul lor, dar fără un statut oficial recunoscut de statul italian.

                    1.2.Tratatul de la Lateran din 1929

          În categoria instrumentelor juridice de la Lateran erau incluse următoarele: un tratat politic care ,,rezolvă şi elimină problema romană”(27 de articole), un concordat prin care este reglementată condiţia juridică a Bisericii catolice în Italia(45 de articole) şi o convenţie financiară (3 articole). Aceste instrumente juridice au fost completate ulterior de altele.[4] Cathedra (scaunul) episcopului Romei, papa, este în Bazilica de la Lateran, catedrala Romei. Lateranul este pe una din cele şapte coline ale Romei, Caelian. În 1984, un concordat nou între Sfântul Scaun şi Italia a modificat câteva prevederi ale tratatului anterior, inclusiv poziţia catolicismului ca religie de stat în Italia.[5]

          Semnat la 11 februarie 1929 şi ratificat la 7 iunie, acelaşi an, tratatul de la Lateran recunoaşte independenţa şi suveranitatea statului Vatican; de asemenea, anexa II a tratatului stipulează un drept de proprietate privilegiată care revine Vaticanului. Astfel, se precizează o listă de imobile care se bucură de privilegiul extrateritorialităţii (sunt aşadar excluse de la expropriere şi de la impozitare) sau imobile care nu sunt extrateritoriale, dar sunt excluse de asemenea de la expropriere şi de la impozitare. În art.24 se menţionează neutralitatea pe care Sfântul Scaun şi-o asumă în mod universal, în speţă cea care priveşte absolut orice conflict. Totodată, noul stat beneficiază  de dreptul de intervenţie pe scena politică a lumii în cazul unui conflict internaţional, când puterile aflate în conflict solicită poziţia de arbitru a Papei.

           Tratatul de la Lateran este însoţit de o Convenţie financiară, prin care Vaticanul primeşte de la Italia 750 de milioane de lire şi alte titluri ca despăgubire pentru pierderea statelor pontificale şi a bunurilor ecleziastice. Astfel, celebra «problemă romană» deschisă din 1870 este rezolvată. De altfel, importanţa noului stat nu ţine de întinderea sa teritorială, ci este mai degrabă de ordin simbolic. Multe momente istorice au antrenat reacţia Vaticanului, iar aceasta nu a fost una indiferentă, ci a avut mereu o pondere semnificativă pe scena internaţională. Însuşi momentul de semnare a tratatului nu a fost unul indiferent, ci un moment crucial în istoria Italiei şi a întregii Europe. Reinstaurând registrul teocratic, Italia şi-a asumat un mesaj creştin într-o perioadă istorică tumultuoasă; de altfel, s-au formulat o serie de acuzaţii la adresa Sf. Scaun pentru semnarea unui acord cu Mussolini şi pentru poziţia sa ulterioară semnării tratatului. Au trecut, de pildă 13 ani până când Vaticanul a luat poziţie oficială faţă de pericolul dublu reprezentat de fascism şi de nazism ; enciclica Non abbiamo besogno apare abia în 1935.

           Dacă din îndepărtatul an 1870 relaţiile dintre stat şi Biserica Catolică [6]se caracterizau prin tensiunea prelungită a Chestiunii Romane, prin confruntarea Romei Apostolice cu Roma Italică, muncita conciliere apărea ca o apropiere salutară, ca singura soluţie a aspiraţiilor universale la pace în inima catolicismului”, afirma Ion Dumitriu-Snagov[7]. Concordatul cu Italia a exprimat consensul general, confirmat de plebiscitul la care au participat opt milioane de italieni. În acel moment, opinia publică întrezărea speranţa că s-ar fi putut deschide o nouă cale de etică politică.

          Această impresie s-a dovedit foarte curând o eroare şi chiar Pius al XI-lea a manifestat o atitudine mai reticenta în relaţiile cu Benito Mussolini, semnatarul Concordatului ca reprezentant al Italiei. Confruntările au trecut din faza latentă la ruptura deschisă în 1931, când Mussolini a închis peste 15.000 de cercuri ale tineretului catolic. Cu toate acestea, la 20 iulie 1933, a fost semnat şi Concordatul cu Germania, la scurt timp după ce Hitler preluase puterea. Führer-ul părea că vrea să ofere câteva avantaje Bisericii Catolice şi susţinătorii ecleziastici ai Concordatului motivau că încheierea acestuia era un act necesar luptei împotriva pericolului reprezentat de mişcările comuniste. În opinia publică, încheierea Concordatului a provocat mare uimire, iar numeroşi oameni politici au considerat acest act că unul dintre cele mai mari succese ale diplomaţiei naziste.

          În 1978, pe tronul papal a fost numit un pontif polonez.. Rusia, fie ea ţarista sau comunistă, a fost, secole de-a rândul, principalul inamic al Poloniei. Prima procesiune triumfală a lui Karol Wojtila în patria sa, la puţin timp după alegerea sa pe tronul papal, a crescut neîncrederea ruşilor în privinţa sa, cu atât mai mult, cu cât noul papă şi-a exprimat sprijinul fără rezerve faţă de mişcarea „Solidaritatea”. Luat după cea mai riguroasă definiţie politologică, papa ar trebui considerat ultimul monarh absolut din Europa, iar Vaticanul o monarhie absolută. Istoria Vaticanului şi istoria papalităţii nu pot fi separate de istoria omenirii, îndeosebi a civilizaţiei occidentale.

           Zvonurile privind capacitatea Vaticanului de colectare a informaţiilor de pe tot globul sunt numeroase, dar ele se susţin dacă luăm în considerare faptul că acest mic stat reprezintă într-un fel un nod al lumii, în care se întâlnesc diverse state sau organizaţii internaţionale. Nici unul dintre statele occidentale nu se poate eschiva de la reacţia Papei; cuvântul de condamnare a unei acţiuni, pronunţat de Papă are o pondere însemnată. În principal, Vaticanul joacă rolul de putere de echilibru şi îşi asumă o misiune umanitară, de menţinere a păcii şi de combatere a flagelurilor mondiale. Dar pentru acest lucru, este adevărat că dincolo de instanţa de putere morală, este necesară şi prezenţa unei instanţe de procesare a informaţiilor. Am putea spune că Vaticanul mediază între puteri, dar nu de undeva de sus, din sfera de transcendenţă a sacrului, ci chiar din spaţiul politic al ordinii contemporane. Ne vom mira poate să aflăm că o putere la origini eminamente religioasă este un actor al vieţii economice mondiale: Vaticanul deţine acţiuni la câteva dintre cele mai mari companii ale lumii, cum ar fi General Motors şi Shell. Aşadar, alături de sursele simbolice de finanţare – vânzarea timbrelor, taxe muzeale, „obolul Sfântului Petru”- Vaticanul dispune de sursele financiare moderne – împrumuturi, titluri de proprietate şi acţiuni pe piaţa de capital.

           2. Particularităţile Vaticanului, ca entitate a dreptului internaţional

          Arangio Ruins nota faptul că Vaticanul a fost un actor în evoluţia dreptului internaţional înaintea formării statelor puternice şi şi-a păstrat personalitatea internaţională.[8] Chiar dacă statul Papal şi-a încetat activitatea atunci când Italia a anexat teritoriul, Sfântul Scaun şi-a păstrat statutul de subiect de drept internaţional. După anexarea teritoriului de către Italia, Sfântul Scaun a continuat să încheie concordate şi alte înţelegeri internaţionale diplomatice, iar majoritatea statelor au respectat dreptul acestuia de a trimite şi primii ambasadori. Totodată, Sfântul Scaun a fost rugat să acţioneze ca arbitru sau mediator pentru a putea rezolva conflicte internaţionale.

        În vederea conturării particularităţilor Vaticanului ca entitate a dreptului internaţional, în special a caracterului atipic statalităţii, se porneşte de la analiza celor patru elemente ce se cer întrunite cumulativ pentru ca o entitate să aibă personalitate de tip statal, şi anume: teritoriul, populaţia, o autoritate guvernamentală independentă în luarea deciziilor şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.[9]Analiza elementelor enumerate conduce la identificarea caracterului atipic al Vaticanului.

                  2.1. Teritoriul

Numele locului este antic, precedând creştinismul. Denumirea provine din limba latină Mons Vaticanus, Colina Vatican. Este parte a Mons Vaticanus şi a fostelor câmpuri Vaticane unde a fost construită Bazilica Sfântul Petru. Aici se mai află şi rezidenţa papilor numită Palatul Apostolic cu Capela Sixtină şi muzeele Vaticanului, dar şi multe alte clădiri. Zona nu a fost niciodată încorporată total în aglomeraţia urbană a Romei până la sfârşitul secolului trecut fiind separată de oraş de fluviul Tibru. Zona a fost astfel considerată ca teren agricol din afara oraşului şi nu a fost inclusă în zona înconjurată de zidurile oraşului. În anul 1929, când au fost pregătite documentele Tratatului de la Lateran, faptul că o bună parte a teritoriului propus a fost deja înconjurat cu zid, a dus la forma actuală a statului. Pentru unele părţi ale frontierei, unde nu era zid, exista linia formată de clădiri care suplinea partea de frontieră, iar pentru unele părţi mai mici a fost construit un zid. Teritoriul include Piaţa Sfântul Petru care nu a putut fi izolată de restul Romei şi astfel o mare parte a graniţei imaginare cu Italia urmăreşte extremitatea pieţei şi se uneşte cu Piazza Pio XII şi Via Paolo VI. Deşi nu au fost incluse, din punct de vedere tehnic în teritoriul, Vaticanului de către Tratatul de la Lateran, unele proprietăţi ale Sfântului Scaun au un statut extrateritorial asemănător celui al ambasadelor străine. Acestea includ rezidenţa papală de vară de la Castelgandolfo de pe dealurile din apropiere, Bazilica Laterană, bazilicile Santa Maria Maggiore şi Sf. Paul în afara zidurilor precum şi o serie de clădiri de la Castelgandolfo. Acestea sunt patrulate de agenţi de poliţie ai Vaticanului şi nu de poliţia italiană. În piaţa Sfântul Petru ordinea este asigurată de ambele servicii de poliţie.

          Referitor la teitoriu, se afirmă că puterea unică de care Vaticanul dispune nu depinde de mărimea geografică a teritoriului său. Teritoriul este însă o condiţie necesară a înscrierii ca entitate de sine stătătoare a noului stat: „o anumită suveranitate teritorială este condiţia universal recunoscută ca indispensabilă oricărei veritabile suveranităţi” (Papa Pius XI). Teritoriul geografic al Vaticanului afirmat în articolul 3 din Tratat şi trasat pe un plan oficial reprezintă doar fundamentul material al unei puteri extraordinare. Dimensiunea acestei puteri nu poate fi fixată în cadre precise, întrucât ea este difuză şi se inserează într-o modalitate particulară în ordinea politică a lumii.Totuşi, teritoriul restrâns caracterizat de o multiplicitate de regimuri juridice cărora acesta le este supus nu conferă unicitatea juridică specifică unei entităţi statale.Întreg teritoriul statului Vatican este înscris din anul 1984 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

           2.2.Populaţie

          Vaticanul are 749 de locuitori (1980:830), din care 402 au cetăţenia statului Vatican; garda elveţiană număra 100 de persoane. Statul Vatican reprezintă centrul de comanda suprem al catolicilor din lumea întreagă. Catolicismul este religia cu cei mai multi adepţi de pe glob(c.950 mil de persoane, 1994).Din numărul total de cetăţeni, 58 sunt Cardinali, 293 sunt clerici membri ai diverselor organisme pontificale, 62 sunt alţi clerici, 101 membri din Garda Elveţiană, iar 43 sunt alţi laici. Sub jumătate, mai exact 246 dintre cetăţenii Vaticanului, îşi mai păstrează cetăţenia iniţială. Cetăţenia vaticană nu se moşteneşte şi nici nu se obţine prin naşterea pe teritoriului statului. Ea poate fi obţinută doar de la Sfântul Scaun şi este sistată în momentul în care se încheie activitatea pentru Vatican. Articolul 9 al Tratatului de la Lateran din 1929 dintre Sfântul Scaun şi Italia afirmă că dacă o persoană încetează să mai fie cetăţean al Vaticanului şi nu are o altă cetăţenie, devine automat cetăţean italian . De pildă, cetăţenia de care se bucură locuitorii  Vaticanului conturează recunoaşterea unui statut special al acestora; nu este vorba de o simplă relaţie juridică, de apartenenţă. Vaticanul nu are o importanţă geo-politică în sensul tradiţional al acesteia: nu dispune de o bază teritorială întinsă, nici de o populaţie numeroasă şi nici măcar de o poziţie strategică.

             2.3. Autorităţi

            Şeful statului este papa, care pe lângă autoritatea supremă executivă, legislativă şi judecătorească este şi şeful guvernului. Aceasta este o monarhie electivă non-ereditară cu un suveran care exercită autoritate absolută, adică putere supremă legislativă, executivă şi judecătorească nu doar peste statul Vatican, dar şi peste Sfântul Scaun. Suveranul este ales pe viaţă în conclav de cardinalii sub 80 de ani.Subordonaţii săi principali din punct de vedere al conducerii statului sunt Secretarul de Stat, preşedintele Comisiei Ponficale pentru Statul Vatican şi guvernatorul statului Vatican.

            Din 2005 şi până în prezent papă al Romei este Benedict al XVI-lea. Cardinal Secretar de Stat este Tarcisio Bertone, iar guvernator al Cetăţii Vaticanului este Giovanni Lajolo, din 2006. Din motive istorice, conducerea statului are o structură unică. Cele mai importante persoane sunt Secretarul de Stat, preşedintele comisiei pontificale pentru statul Vatican şi Guvernatorul Vaticanului. Aceştia, ca toţi ceilalţi oficiali, sunt numiţi şi revocaţi de papa. În timpul şede vacante (vacanţei scaunului papal), Cardinalul Camerlengo, fostul Secretar de Stat şi fostul preşedinte al comisiei pontificale formează o comisie care duc la împlinire câteva funcţii ale şefului statului; în timp ce o altă comisie formată din Camerlengo şi trei cardinali (unul ales prin vot la fiecare trei zile din fiecare ordin al cardinalilor), îndeplinesc alte funcţii ale şefului statului. Toate deciziile luate de aceste comisii trebuie aprobate de Colegiul Cardinalilor.Ofiţerul şef este Secretarul de Stat, al cărui titlu este asemănător celui al ministrului de externe al Statelor Unite ale Americii şi care exercită de fapt aceste funcţii şi pe cea a premierului în alte ţări.

            Administraţia Sfântului Scaun este separată. Papa îl guvernează prin intermediul Curiei romane. Aceasta este formată din Secretariatul de Stat, nouă congregaţii, trei Tribunale, 11 consilii pontificale şi un complex de birouri care administrează afacerile bisericii la cel mai înalt nivel. Secretariatul de stat coordonează Curia prin Cardinalul Secretar de Stat.

            Între cele mai active instituţii ale bisericii sunt Congregaţia pentru doctrina credinţei, care supraveghează doctrina bisericii; Congregaţia pentru episcopi, care coordonează numirile episcopilor în cele două Americi şi în Europa; Congregaţia pentru evanghelizarea popoarelor, care susţine activitatea misionară; Consiliul pontifical pentru dreptate şi pace, care se ocupă de pacea internaţională şi problemele sociale.

             Sfântul Scaun are trei tribunale: Penitenţieria apostolică care se ocupă de conştiinţă; Rota romană este responsabilă pentru recursuri, inclusiv anularea căsătoriilor şi Signatura apostolică curtea finală de apel.

             Prefectura pentru afacerile economice coordonează finanţele departamentelor Sfântului Scaun şi supraveghează administrarea patrimoniului acestuia, un fond de investiţii datând de la Tratatul de la Lateran. Un comitet format din cincisprezece cardinali, condus de Secretarul de Stat are autoritate finală de supraveghere asupra tuturor problemelor financiare ale Sfântului Scaun, inclusiv pe cele ale Institutului pentru lucrările religiei, o instituţie financiară cunoscută drept banca Vatican.

 2.4.Capacitatea de a stabilii relaţii la nivel internaţional

          “Când cer o audienţă la Vatican nu mă duc la regale Vaticanului ci la capul bisericii catolice” Această afirmaţie făcută de Dog Hammarsk secretar general al Naţiunilor Unite între anii 1953-1961 descrie paradoxul din relaţia dintre Biserica Catolică şi Pontiful Roman, capul Bisericii Catolice care prin puterea atribuită bisericii după formarea comuniunii a căpătat statutul de şef de stat.

            Numai pentru o anumită perioadă de timp, după 1808 şi după aceea, între anii 1970-1929, Pontiful nu a avut jurisdicţie asupra teritoriului. După semnarea tratatului Lateran, Pontiful este cel care conduce Vaticanul. Aceste schimbări în cadrul controlului teritorial sau mai bine zis lipsa lor nu a schimbat cu nimic personalitatea internaţională a Vaticanului. În calitatea lui de subiect de drept internaţional Vaticanul are dreptul de a încheia tratate în calitate de şef de stat şi tratate încheiate în calitate de şef al Bisericii Catolice. La începutul secolului al XII- lea au fost încheiate primele concordate[10]: în anul 1106 concordatul de la Londra, în anul 1122 concordatul de la Worms. Începând cu concordatul încheiat de Napoleon Bonaparte cu Papa Pius al VII-lea în 1801 au marcat despărţirea tot mai accentuate a statului de biserică. Această înţelegere între guvernul unui stat şi Vatican reglementează: exercitarea cultului catolic, învăţământul confesional, statutul clerului, drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii, trimiterea unui nunţiu apostolic[11]. În baza concordatelor semnate cu numeroase state străine[12], Sfântul Scaun trimite emisari în aceste state, iar acestea la rândul lor sunt reprezentate la Roma de trimişi speciali pe lângă Sfântul Scaun. Vaticanul este legal capabil să ratifice tratate internaţionale, este invitat să participe pe picior de egalitate cu ceilalţi membrii la negocierilor tratatelor dreptului internaţional. Fiind o parte care negociază, Vaticanul poate face propuneri, poate respinge propuneri ale altor părţi negociatoare, poate cere vot şi chiar vota. La momentul actual Vaticanul este parte a numeroase convenţii internaţionale incluzând Convenţia pentru ameliorarea condiţiilor celor răniţi în anul 1864, Convenţia de la Geneva (1949), Convenţia drepturilor copilului (1989) şi Convenţia de la Viena pe partea de relaţii diplomatice.

             În cadrul Conferinţei  Ligii Naţiunilor din 1919 a fost propusă o moţiune pentru a încuraja cooperarea internaţională cu Vaticanul. Moţiunea a fost susţinută de către delegaţii din Belgia şi Suedia şi a fost adoptată cu majoritatea de voturi deşi au existat voturi împotrivă din partea Marii Britanii şi Italiei.În 1924 Vaticanul a primit o invitaţie de la un delegat britanic pentru a devenii membru al Ligii Naţiunilor dar aceasta invitaţie nu a primit reacţii oficiale de la ceilalţi membrii oficiali[13].

            Activitatea Vaticanului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) a început oficial pe data de 6 aprilie 1964 când Vaticanului i s-a stabilit statutul permanent de observator. Având acest statut, Vaticanul poate asista la sesiunile Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite, Consiliul Economic şi Social pentru a observa dezbaterile acestora[14]. Având în vedere acest aspect Vaticanul şi-a stabilit misiuni de observare permanentă în New York şi Geneva.Vaticanul a folosit prerogativele funcţiei de observator pentru a implementa valori creştineşti în deciziile şi recomandările O.N.U.. Notabila în această privinţă sunt cele care au asigurat adoptarea Declaraţiei Naţiunilor pentru interzicerea oricărei forme de clonare umană[15] şi prevenirea adoptării unei rezoluţii cu privire la identitatea orientării sexuale[16].

           Vaticanul a fost un participant activ în cadrul conferinţei pe teme social economice convenite de Naţiunile Unite[17]. Vaticanul a avut un impact asupra negocierilor şi rezultatul acestora cum ar fi Conferinţa de la Beijing cu privire la femeie (1995) şi Sesiunea Specială pe tema HIV/SIDA (2001).

           Vaticanul este membru al Organizaţiei Proprietăţii Intelectuale, membru al Agenţiei Energiei Atomice Internaţionale.

           Vaticanul menţine relaţii diplomatice formale cu 178 de state, Uniunea Europeană şi Ordinul Militar Malta. Vaticanul are relaţii speciale cu Organizaţia Pentru Eliberarea Palestinei[18].Vaticanul menţine 179 misiuni diplomatice peste hotare. Există 16 state recunoscute internaţional cu care Vaticanul nu are relaţii diplomatice[19], acestea sunt: Afganistan, Bhutan, Brunei, Burma, Comoros, Laos, Malazsia, Maldives, Mauritania, Coreea de Nord, Oman, Arabia Saudită, Somalia, Tuvalu, Vietnam şi Republica Populară Chineză.Vaticanul este singurul subiect de drept internaţional care are relaţii cu Republica Chineză (Taiwan).În perioada pontificării Papei Benedict al XVI- lea au fost stabilite relaţii cu Muntenegru (2006), Emiratele Arabe Unite (2007), Botswana (2008) şi pe 9 decembrie 2009 s-au stabilit relaţii cu Federaţia Rusă.

            2.5.Relaţiile diplomatice Vatican – România[20]

                Primele tratative purtate de statul român şi Vatican, în vederea încheierii unui Concordat, au început în anul 1920, la solicitarea Vaticanului. Concordatul cu Vaticanul, care reglementează raporturile bilaterale, a fost semnat în 1927 şi a intrat în vigoare în 1929. Documentul a permis reorganizarea Bisericii Catolice de rit latin, garantându-se credincioşilor acesteia exprimarea libertăţii religioase, aşa cum fusese recunoscută, în Constituţia din 1923, pentru ortodocşi şi greco-catolici.

             La 12 iunie 1920, Dimitrie C. Penescu îşi prezintă scrisorile de acreditare ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe lângă Sfântul Scaun.Ulterior, în decembrie 1938, Legaţia României a fost ridicată la rangul de ambasadă, revenindu-se, în 1940, la statutul de Legaţie. La începutul anului 1946, Nunţiul papal, Mons. Andrea Cassulo, a fost declarat „persona non grata”. Prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, Concordatul a fost denunţat de către autorităţile comuniste. În decembrie 1948, guvernul de la Bucureşti a decretat „reunificarea cu Biserica Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act faţă de care Vaticanul a protestat din nou. Nunţiatura a interzis Bisericii Catolice din România să-şi alcătuiască statutul cerut de Legea Cultelor şi a determinat-o să protesteze împotriva exercitării de către Ministerul Cultelor a unor atribuţii prevăzute de această lege. Ca urmare a evenimentelor prezentate, în data de 7 iulie 1950, relaţiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte.

Schimbările intervenite în plan intern au determinat reluarea relaţiilor cu Vaticanul, astfel prin Decretul Lege nr. 9/31decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca urmare a abrogării Decretului Lege 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost recunoscută oficial.

România şi Vaticanul au hotărât reluarea relaţiilor diplomatice la 15 mai 1990, primul ambasador al României prezentându-şi scrisorile de acreditare la 8 iunie 1993.Din ianuarie 1998, în România, se revine la vechea tradiţie prin care Nunţiul apostolic la Bucureşti devine decanul corpului diplomatic.

             3.Concluzii

Centrul bisericii catolice – Vaticanul – până în 1870 a existat ca stat, când a fost desfiinţat şi inclus în cadrul statului Italian. În 1929, prin acordurile de la Laterano încheiate de statul Italian cu Vaticanul, statul Italian a recunoscut jurisdicţia suverană a Vaticanului asupra unui spaţiu teritorial din oraşul Roma, dreptul de proprietate exclusivă asupra acestui spaţiu, dreptul de reprezentare în străinătate.Vaticanul întreţine relaţii diplomatice cu peste 178 de state, încheie tratate (concordate) cu caracter religios, participa la conferinţe şi congrese internaţionale, este membru în organizaţii internaţionale.

            Cu toate acestea, Vaticanul are o personalitate internaţională mai redusă, neîntrunind toate cerinţele unui stat. Deşi Vaticanul are asupra teritoriul jurisdicţie suverană, suveranitatea să nu este deplină. El are organizare administrativă în probleme religioase. Cetăţenia Vaticanului are caracter special şi nu afectează cetăţenia originară a persoanei respective.Vaticanul nu este un stat în adevăratul sens al cuvântului,  însă acesta este considerat în esenţa egal cu statele în relaţia inter-partes. Vaticanul este  subiect de drept internaţional chiar dacă nu poseda elementele specifice statului. Tratatul de la Lateran stipulează existenţa unui stat suveran atât în interiorul graniţelor sale, cât şi în domeniul internaţional conferindu-i statut de subiect de drept internaţional lucru care reiese din relaţiile diplomatice pe care Vaticanul le incheie cu celelalte state, chiar dacă elementele unui stat lipsesc în cazul Cetaţii Vaticanului: teritoriul este restrâns, populaţia este extrem de redusa (cateva sute). În concluzie, Vaticanul este un subiect de drept internaţional cu trăsături proprii.



[1] Vatican — sau Statul Vatican (limba italiană: Stato della Città del Vaticano, limba latină: Status Civitatis Vaticanae) — este un mic stat suveran al cărui teritoriu constă dintr-o enclavă în orașul Roma, Italia. Întreaga țară este de aproximativ jumătate de kilometru pătrat. Statul este condus de către episcopul Romei, Papa, și astfel poate fi considerat un stat ecleziastic în care funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici. În zilele noastre, Vaticanul este cel mai mic stat independent din punct de vedere al suprafeței și al numărului de locuitori. Este reședința teritorială a Sfântului Scaun, entitatea instituțională reprezentată de către Papă, episcopul Romei și prin urmare principala reședință ecleziastică a Bisericii Catolice. www.wikipedia.org.

[2] Dumitra Popescu, Drept internaţional public, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005, p.53.

[3]Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.353; Ion M.Anghel, Subiectele de drept internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.233.

[4] Ion M. Anghel, op.cit., p.236.

[5] Agreement Between the Italian Republic and the Holy See  Signed by the Italian Republic and the Holy See on 18 February 1984. Ratified by the Italian Parliament on 25 March 1985.

[6] Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 276.

[7] Ion Dumitru, Drept internaţional public, p. 211.

[8] Art.12 din Tratatul Lateran .

[9] Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933.

[10],,Înţelegere încheiată între Guvernul unui stat şi Vatican, cu scopul de a reglementa:exercitarea cultului catolic;învăţământul confesional;statutul clerului, drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii;trimiterea unui nunţiu apostolic.” Vezi  Ionel Cloşcă, Dicţionar de drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,p.66.

[11] Reprezentant diplomatic al Vaticanului de rang superior, şef al misiunilor diplomatice.

[12] Ion M. Anghel, op.cit., p. 234.

[13] Fragment din documentul privind relaţiile internaţionale ale micro-statelor.

[14] Site-ul misiunilor permanente ale Naţiunilor Unite – raport al sesiunilor Consiliului de Securitate O.N.U.2001.

[15] Punctul de vedere al Vaticanului în legătură cu problema clonării umane (17 iulie 2003)

[16] Declaraţia Vaticanului la cea  de-a 63 întrunire a Adunării  Generale O.N.U. pe tema orientării sexuale

[17] Reguli de procedura ale Consiliului Economic şi Social O.N.U. (ECOSOC) 1992.

[18] Conferinţa de presa a Vaticanului (11 ianuarie 2010).

[19] Diplomatic relations of Vatican (www.chiesca.com).

[20] Direcţia Europa Occidentală – Europa Centrală ian 2010.

BIBLIOGRAFIE

  • Ion M.Anghel, Subiectele de drept internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002 ;
  • Ion M.Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol. I şi II, Ediţia a-II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
  • Ionel Cloşcă, Dicţionar de drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
  • Dumitra Popescu, Drept internaţional public, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005 ;
  • Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008 ;
  • Bathon, Matthew N ,“The atypical international status of the Holy See” – Vanderbilt Journal of Transnational law, may 2001;
  • Studiul agenţiei Zenit, 2010;
  • Raport al sesiunilor Consiliului de Securitate O.N.U., 2001
  • “Misiune imposibilă – Excluderea Vaticanului din cadrul Naţiunilor Unite ” Sandro Magister;
  • Reguli de procedură ale Consiliului Economic şi Social O.N.U.(ECOSOC), 1992 ;
  • Direcţia Europa Occidentală – Europa Centrală, ian 2010 ;
  • Tratatul de la Lateran ;
  • www.wikipedia.org;
  • www.chiesca.com;
  • www.un.org.
  • Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
  • Bianca Selejan Guţan, Laura Maria Crăciunean, Drept internaţional public, Editura Hamangiu ,2008;
  • Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Editura All Beck,Bucureşti, 2005;

Student: CONSTANTINESCU CRISTIAN, anul II Facultatea de Drept-UTM

Coordonator știinífic: Lector univ.dr. MAXIM FELICIA Facultatea de Drept-UTM

Autori: ,

Leave Comment