APRECIERI GENERALE PRIVIND MĂSURA PREVENTIVĂ A ARESTULUI LA DOMICILIU PREVĂZUTĂ ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

Oct 14th, 2011 | By | Publicat in categoria Anul III, Nr. 2 Septembrie 2011, Revista nr. 2 Septembrie 2011

Dispoziţiile proiectului noului Cod de procedură penală urmăresc să răspundă unor cerinţe actuale, precum accelerarea duratei procedurilor penale, simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudenţe unitare, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului[1].

 În egală măsură, proiectul urmăreşte să răspundă şi exigenţelor de previzibilitate a procedurilor judiciare ce decurg din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, din cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului[2].

 Trimiterea în închisoare a unui infractor pentru câteva zile sau săptămâni nu poate avea alt efect decât demoralizarea lui şi mai ales inevitabila pervertire prin contactul la care este expus. Ori, legea penală în vigoare, ca mai toate legile inspirate de doctrina clasică, a uzat şi abuzat de pedeapsa închisorii încât, aproape nu există infracţiune care să nu poată atrage cel putin o zi, două, de închisoare[3].

 În Codul de procedură penală în vigoare, sunt reglementate următoarele măsuri restrictive de libertate: obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, şi următoarele măsuri preventive privative de libertate: reţinerea şi arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.

 Ca noutate absolută pentru legislaţia procesual penală românească, se propune reglementarea unei noi măsuri preventive, respectiv arestul la domiciliu, după modelul Codului de procedură penală italian, urmărindu-se, prin introducerea acestei instituţii, lărgirea posibilităţilor de individualizare a măsurilor preventive[4].

 În articolul 202 din noul Cod de procedură penală sunt prevăzute scopul, condițiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive.

Potrivit acestui text, „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Măsurile preventive sunt: a) reţinerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă.

 Proiectul noului Cod de procedură penală îşi propune o echilibrare a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, cuprinzând în cadrul organelor judiciare, alături de instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară, care vor avea atribuţii specifice în materia drepturilor şi libertăţilor suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea legalităţii administrării probelor în faza de urmărire penală şi a legalităţii sesizării instanţei de judecată de către procuror[5].

 

 Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.

 Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea arestului la domiciliu al inculpatului împreună cu dosarul cauzei.

 Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului. Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea înaintată de procuror.

  Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat, atunci când acesta este prezent. Asistenţa juridică şi participarea procurorului sunt obligatorii.

 Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea arestului la domiciliu al inculpatului prin încheiere motivată. Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.

 Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea măsurii arestului la domiciliu al acestuia, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.

Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, atât la cererea motivată a procurorului cât şi din oficiu.

 Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.

 Pe durata arestului la domiciliu, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată impune inculpatului respectarea următoarelor obligaţii:

a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să nu comunice, cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu orice alte persoane care nu locuiesc în mod obişnuit împreună cu el sau nu se află în îngrijirea sa.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.

În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

     La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.

Instituţia, organul sau autoritatea  desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii. Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.

 În cursul urmăririi penale, durata arestului la domiciliu nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

             Durata privării de libertate dipusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.

 În concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, arestul la domiciliu reprezintă o măsură cu un  grad suficient de constrângere pentru ca aceasta să fie considerată o „privare de libertate”[6], în sensul art. 5 din Convenţie, neputând fi asimilată cu măsurile preventive restrictive de drepturi[7].

Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în mod liber .

În jurisprudenţa Curţii Europene nu rezultă o definiţie a noţiunii de „privare de libertate”, analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, avându-se în vedere natura şi durata măsurii, efectele acesteia sau modalităţile de executare [8].

Totodată este de evidenţiat faptul că în conţinutul art. 5 din Convenţie se utilizează atât termenul de „arestare”, cât şi acela de „deţinere”, acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înţeles compatibil cu scopurile Convenţiei, faţă de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.

Curtea Europeană, chiar dacă analizează sensurile şi domeniul de aplicare a celor două noţiuni prin raportare la sistemele naţionale, nu este ţinută de o asemenea calificare, ea urmând să aibă în vedere ca obiectiv principal ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară[9].



[2] Ibidem.

[3] I. Tanoviceanu, „ Tratat de drept de procedură penală, comentat de V. Dongoroz, ș.a, ed. aII-a, vol. III, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1926, p. 522.

[7] 1 CEDO, hot. Giulia Manzoni c. Italia din 1 iulie 1997; hot. Mancini c. Italia din 2 august 2001; hot. Vachev c. Bulgaria din 8 iulie 2004; hot. Lavents c. Letonia din 28 februarie 2003; hot. Pekov c. Bulgaria din 30 iunie 2002.

Autori:

Leave Comment