Rezumat:

         Autorul analizează principiul celerităţii procesului penal din perspectiva Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a jurisprudenţei C.E.D.O. şi a practicii interne. Se subliniază importanţa celerităţii procesului penal ca o garanţie de drept penal în realizarea unui proces echitabil şi într-un termen rezonabil.

          Cuvinte Cheie: Celeritatea procesului penal, termen rezonabil, termen optim şi previzibil, proces echitabil, Curtea europeană a drepturilor omului, cauzele lipsei de celeritate, efectele lipsei celerităţii, victima, procesul de victimizare, justiţia restaurativă, măsuri de accelerare a procesului penal, termen de recomandare.

 1.Scurte consideraţii introductive

 Nevoia de a judeca cu celeritate o cauză penală conform prevederilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare Convenţia)[1] reprezintă un subiect de maximă importanţă în parcursul procesului penal.

Modalitatea de prezentare a acestui subiect nu oferă o tratare exhaustivă a problematicii în discuţie, a cauzelor care conduc la soluţionarea cu întârziere a proceselor penale, precum şi a efectelor resimţite în situaţia lipsei celerităţii. Totodată, nu poate epuiza nici măsurile şi propunerile de lege ferenda ce pot contribui la celeritatea procesului penal, la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De altfel, acest subiect a fost tratat de nenumăraţi autori, nu este neapărat contemporan cu Convenţia, cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea ori C.E.D.O.) sau cu reglementările naţionale. Aceasta arată preocuparea constantă, atât a doctrinei cât şi a practicii judiciare, pentru rezolvarea cu celeritate a cauzelor penale.

Pe lângă o prezentare succintă a opiniilor, de regulă convergente, ale diverşilor autori, sunt necesare unele precizări şi completări ce pot contribui la efortul de rezolvare a tematicii puse în discuţie.

Cesare Beccaria, în celebra sa lucrare, ,,Despre infracţiuni şi pedepse”, referindu-se la această problemă arată că: ,,Cu cât pedeapsa va fi mai promptă şi mai apropiată de momentul în care a fost comisă infracţiunea, cu atât ea va fi mai justă şi mai utilă. Spun mai justă, pentru că-l scuteşte pe inculpat de inutilele frământări provocate de incertitudine (…) este de maximă importanţă apropierea în timp între infracţiune şi pedeapsă, dacă se vrea ca în minţile neşlefuite ale oamenilor de rând, seducătoarea imagine a cutărei infracţiuni avantajoase să trezească pe dată ideea asociată a pedepsei. Prelungirea acestui interval de timp nu face decât să rupă tot mai mult legătura dintre aceste două idei.. ..”[2]

Beccaria pune astfel în lumină două dintre cele mai importante efecte ale lipsei celerităţii procesului penal.

Primul se referă la sentimentul de incertitudine şi de temere, uneori nelegitimă, a inculpatului al cărui proces penal se întinde pe o perioadă de timp nejustificată de complexitatea şi dificultatea cauzei.

Cel de-al doilea are în vedere ştirbirea rolului preventiv al pedepsei prompte pentru înfrângerea posibilelor tentaţii ale celorlalţi indivizi în comiterea de infracţiuni, în descurajarea fenomenului infracţional, al scăderii ratei criminalităţii. Efectele nocive rezultate în urma încălcării principiului celerităţii procesului penal sunt mult mai numeroase şi mai complexe decât cele arătate mai sus şi vor fi tratate, ulterior, în cadrul paragrafului 4.

 2.    Celeritate, termen rezonabil, termen optim şi previzibil, proces echitabil – noţiuni, concepte, scurte explicaţii

 Celeritatea – repeziciunea desfăşurării procesului penal – este parte integrantă a principiului operativităţii procesuale, statuat de doctrina procesual penală naţională, ce reprezintă o regulă fundamentală a procesului penal. Promptitudinea în desfăşurarea activităţilor procesuale nu trebuie să lipsească de calitate şi temeinicie actele procesuale şi procedurale, iar actul de justiţie să devină un act de justiţie expeditiv, totuşi, ,,cauza penală nu trebuie să se extindă exagerat în timp, tărăgănarea aducând prejudicii serioase atât soluţionării procesului cât şi realizării importantelor sale sarcini sociale.”[3]

Iată cum doctrina procesual penală modernă aduce o confirmare principiilor enunţate de Cesare Beccaria în urmă cu peste două secole, relevând, o dată în plus, actualitatea, importanţa şi, drept urmare, necesitatea dezbaterii, analizării şi soluţionării lor.

Totuşi, ,,rapiditatea procesuală nu constituie un scop în sine, care printr-o hipertrofiere a celerităţii, duse până la limitele grabei greşit înţelese, să se repercuteze negativ asupra calităţii actelor şi activităţilor efectuate. Cerinţa potrivit căreia procesul penal trebuie să aibă o bună calitate este deosebit de cuprinzătoare. Aceasta implică respectarea de către participanţii în cauza penală a dispoziţiilor legale, dar presupune şi corecta soluţionare a procesului … .”[4]

Principiul celerităţii în rezolvarea unei cauze penale căruia trebuie să i se subordoneze organizarea, instrumentarea, administrarea şi desfăşurarea procesului penal, nu trebuie să rămână doar la nivelul discuţiilor şi opiniilor doctrinare. El trebuie să fie prevăzut în norme, transpus în instituţii şi proceduri procesuale, garantat prin reguli deontologice si de conduită ale organelor judiciare, în caz contrar, acest principiu rămâne un ideal juridic generos, dar utopic.

Respectarea principiului celerităţii procesului penal are ca urmare firească respectarea dreptului la un termen rezonabil în soluţionarea cauzei penale în care este implicată o persoană. Convenţia, în binecunoscutul art. 6 parag.1, prevede: ,,Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa…”.

De asemenea, în art. 14 parag. 3 lit c) al Pactului international O.N.U. privitor la drepturile civile si politice, se arată, în privinţa ,,persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni” că aceasta are dreptul ,,să fie judecată fără întârziere excesivă.”[5] Este îndeobşte cunoscut că Declaraţia  universală a drepturilor omului (în continuare Declaraţia)[6] a constituit izvor material pentru Convenţie, aceasta transpunând, în cadrul regional (european), o parte din drepturile consacrate în Declaraţie, dar spre deosebire de aceasta, care are un caracter declarativ, de recomandare, fără forţă juridică obligatorie, Convenţia are caracter normativ şi de constrângere la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei, dispunând şi de mecanisme de control eficiente în impunerea prevederilor ei.

În acelaşi spirit şi protejând aceleaşi principii, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în art. 47 teza II dispune: ,,orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.”[7]

În conformitate cu principiile dreptului internaţional public de respectare obligatorie a convenţiilor, tratatelor şi pactelor internaţionale de către statele-părţi (a normelor de jus cogens), drepturile amintite îşi găsesc consacrarea şi în art. 11 din Constituţia României, republicată.  Totodată, legea fundamentală prevede la art. 21 alin. 3: ,,Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

Din analiza textelor normelor prezentate mai sus, putem trage concluzia că respectarea termenului rezonabil reprezintă o condiţie sine qua non, o dimensiune, un element indisolubil  procesului echitabil. Cu toate că sintagma de termen rezonabil a căpătat semnificaţie şi forţă juridică prin consacrarea ei în textele amintite, atât Convenţia, jurisprudenţa Curţii, Constituţia României, dar şi legislaţia naţională nu au definit/explicat noţiunea de termen rezonabil. Totuşi, aşa cum arată unii autori ,,prevederile Convenţiei şi ale Protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi aplicate în mod corect decât prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O.”[8]

Astfel, printr-o bogată şi variată practică, Curtea, prin deciziile sale, a explicat şi definit, în cauzele ce i-au fost deduse judecăţii, nenumăratele posibile faţete, semnificaţii ale termenului rezonabil.

Deasemenea, ,,normele Convenţiei alcătuiesc împreună cu jurisprudenţa organelor sale un bloc de convenţionalitate.”[9] Aceasta explică obligativitatea considerării jurisprudenţei Curţii ca izvor de drept pentru instanţele naţionale.

“Curtea Europeană a decis, în repetate rânduri, că dispoziţiile art. 6 parag. 1 obligă statele contractante să-şi organizeze sistemul judiciar în aşa fel încât acesta să răspundă tuturor exigenţelor textului, inclusiv aceleia de a soluţiona orice litigiu într-un termen rezonabil… .”[10]                       

Astfel, prin numeroase hotărâri, Curtea impune această obligaţie, în cauze în care a considerat că litigiile nu au fost soluţionate în termen rezonabil, ocazii cu care, motivările Curţii pot constitui adevărate îndrumare în explicarea/definirea termenului rezonabil. Curtea a condamnat statele pârâte pentru nerespectarea art. 6 parag. 1 al Convenţiei din diferite raţiuni, cum ar fi: neasumarea rolului activ de către judecător, supraîncărcarea temporară a instanţelor care nu a fost urmată de ordonarea provizorie a cauzelor după urgenţa şi importanţa lor, comportamentul părţilor şi al organelor judiciare în proces etc.

Indiferent de specificul şi condiţiile exogene cauzei, lipsa termenului rezonabil nu poate fi acceptată şi nu poate exonera de răspundere statele ce se fac vinovate de nerespectarea lui.

“Termenul rezonabil al procedurilor, prevăzut de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană se aplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură penală, indiferent dacă sunt sau nu în stare de arest şi are ca scop protecţia acestora contra lentorii excesive a procedurilor, în vederea evitării prelungirii pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.”[11]

“Această garanţie (termenul rezonabil, paranteza noastră – F. S.) urmareşte să asigure că justiţia este administrată fără întârzieri ce i-ar putea afecta credibilitatea sau eficienţa. (…) Astfel organele de urmărire penală şi instanţele de judecată trebuie să dea dovadă de celeritate în activitatea desfăşurată, aşa încât în nicio cauză să nu existe perioade de inactivitate nerezonabile.”[12]

“Indisolubil legat de principiul celerităţii procesului penal se află conceptul de termen rezonabil (s.n. – F.S.)  de derulare a procesului penal. În acest sens, prin derularea greoaie a unei cauze penale se încalcă dreptul justiţiabilului la un termen rezonabil, componentă a procesului echitabil (s.n. – F.S.).”[13]           

Având în vedere maxima generalitate a termenului rezonabil, dar şi nenumăratele interpretări ale acestuia relevate în jurisprudenţa Curţii, există în ultima perioadă preocupări ale organismelor Consiliului Europei în dezvoltarea şi explicarea sintagmei termen rezonabil, pentru o mai bună înţelegere, interpretare şi aplicare a sa: ,,Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiţiei a considerat că termenul rezonabil la care se referă art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană, este doar o bază limită, recomandând acreditarea unei alte sintagme: termen optim şi previzibil (s.n. – F.S.), pentru a se rezolva răul endemic, constând în lentoarea justiţiei, prin mecanisme naţionale adecvate. (…) Comisia, sub emblema Consiliului Europei – şi-a prezentat Programul Cadru la Strasbourg, pe data de 11 iunie 2004. Ca urmare a Conferinţei Miniştrilor Europeni ai Justiţiei, care s-a ţinut la Londra în iunie 2000, Comitetul de Miniştri, a decis, în septembrie 2002, crearea Comisiei Europene pentru Eficacitatea Justiţiei (CEPEJ).”[14]

Chiar dacă pare greu de crezut, chiar de neînţeles, interesul analizei situaţiilor în care dreptul la un termen rezonabil, cu toate că este garantat, nu este respectat, nu se referă exclusiv la jurisprudenţa şi procedurile procesuale ale statelor membre ale Consiliului Europei, dar chiar şi la practica şi procedurile destul de sofisticate, greoaie şi îndelungate ale Curţii.     

Drept urmare, s-a ajuns la situaţia nedorită în care Curtea însăşi nu poate respecta termenul rezonabil prevăzut de Convenţie. Cu alte cuvinte, chiar instanţa chemată să asigure garantarea, aplicarea şi respectarea întocmai a normelor Convenţiei, a ajuns să soluţioneze cauzele supuse cenzurii sale la termene ce pot depăşi uşor 4-5 ani sau mai mult. Este adevărat că principalul motiv obiectiv este aglomerarea Curţii cu un număr impresionant de cereri ale persoanelor ce se consideră prejudiciate de hotărârile definitive ale instanţelor naţionale. Acest fapt a dus la necesitatea adoptării unor amendamente la prevederile Convenţiei ,,în scopul menţinerii şi consolidării pe termen lung a sistemului de control, mai ales din cauza sporirii continue a sarcinii de lucru a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei.”[15] Amendamentele aduse Convenţiei privesc: organizarea şi funcţionarea Curţii, modificări privind componenţa Curţii şi mandatul judecătorilor, introducerea instanţei judecătorului unic, competenţele comitetului de 3 judecători, Camerei, Marii Camere, condiţii suplimentare de admisibilitate a cererii, accentul deosebit pe soluţionarea amiabilă a litigiului în orice fază a procedurii, atribuţii sporite acordate Comitetului de Miniştri în procesul de punere în executare a hotărârilor Curţii ş.a.m.d., modificări menite a simplifica şi accelera soluţionarea cauzelor deduse judecăţii Curţii.

Pentru a evita astfel de situaţii de blocare a activităţii Curţii, trebuie puse în aplicare şi prevederile art. 13 din Convenţie: “Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.” Astfel, potrivit acestuia, coroborat cu principiul subsidiarităţii, legiuitorii din toate statele membre ale Consilului Europei trebuie să creeze cadrul legal de organizare şi funcţionare al unor instanţe, care să aibă competenţe în soluţionarea unui recurs efectiv solicitat de către o persoană ce consideră că i-a fost încălcat vreunul din drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie, pe cale de consecinţă şi dreptul la un termen rezonabil, precum şi reglementarea cadrului procesual-procedural în realizarea acestui drept.

Dreptul la un proces echitabil a fost prevăzut de Convenţie în art. 6, după care a fost dezvoltat şi interpretat de jurisprudenţa Curţii, cu precizarea că, iniţial, el a fost introdus de art. 10 din Declaraţia  universală a drepturilor omului, având următorul conţinut: ,,orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra oricărei acuzări în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Aşadar, termenul rezonabil, reprezintă una din dimensiunile garanţiilor respectării drepturilor la un proces echitabil, dar nu este suficient pentru realizarea acestuia. Astfel, ,,…procesul echitabil trebuie, într-adevăr, abordat prin prisma garanţiilor existente, pe care le putem clasifica ca fiind garanţii de ordin general (şi ale) procesului penal, respectiv, garanţii specifice (numai) procesului penal.”[16]

Garanţiile de ordin general ale procesului penal, în lumina textului Convenţiei, se referă la publicitatea activităţii judiciare (în special faza de judecată), operativitatea activităţii judiciare, termenul rezonabil, judecarea în mod echitabil, instanţa independentă şi imparţială, egalitatea de arme juridice, contradictorialitatea fazei de judecată şi motivarea hotărârilor judecătoreşti; garanţiile specifice procesului penal, consacrate în art. 6 din Convenţie, sunt: prezumţia de nevinovăţie, informarea celui acuzat în termenul cel mai scurt într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa, acordarea de timp suficient şi înlesniri necesare pregătirii apărării sale, dreptul de a se apăra şi/sau să fie asistat de un apărător ales sau din oficiu, să fie asistat gratuit de un interpret, să i se respecte principiul contradictorialităţii în privinţa audierii martorilor acuzării, dreptul de a interoga martorii din proces, dreptul la tăcere etc.

3.Cauzele cele mai frecvente care determină lipsa de celeritate a procesului penal

În cadrul acestui studiu vor fi evidenţiate doar motivele cele mai des întâlnite în procesul penal, care determină soluţionarea cu întârziere a acestuia, precizând că ele pot fi nenumărate şi variate, precum multitudinea de pricini penale, părţi şi participanţi la diferite procese penale, specificul unic al condiţiilor, împrejurărilor săvârşirii infracţiunii ş.a.m.d. Astfel, pot exista atât de multe cauze, câte litigii pe rolul instanţelor există, încât acestea nu ar putea fi analizate în totalitate şi nici nu ar putea fi găsite remedii eficace împotriva tuturor. De aceea, este util să prezentăm doar câteva dintre cele mai cunoscute.

Cu referire la comportamentul părţilor în procesul penal, putem arăta:

– Tergiversarea de către învinuit/inculpat: se referă la interesul acestuia şi/sau a apărătorului său de a întârzia desfăşurarea procesului penal, utilizând excesiv, chiar abuziv, toate garanţiile şi drepturile legale, mai ales procedurale, ce îi sunt puse la dispoziţie de normele penale. Astfel, sunt folosite: sustragerea de la procedurile penale sau de la executarea mandatelor de aducere, reţinere, arestare; cererile de amânare pentru lipsa de apărare; revocarea apărătorului din oficiu şi solicitarea unui alt termen pentru angajarea unui apărător ales; solicitarea unui nou termen atunci când apărătorul ales motivează că a fost angajat în cauză de curând, astfel încât nu a dispus de timpul minim necesar studierii dosarului; prezentarea unor certificate medicale care să ateste imposibilitatea apărătorului de a se prezenta la anumite termene; invocarea, mai ales în mod repetat, pe parcursul procesului, a excepţiilor de neconstituţionalitate şi/sau de ordine publică, ştiut fiind că ele sunt permise pe toată durata judecăţii, indiferent de faza în care se află (fond, apel, recurs etc); cererile de recuzare a unui judecător/procuror sau, mai neserios şi vădit abuziv, a întregului complet de judecată, când nu este o instanţă cu judecător unic; solicitările repetate şi nejustificate de expertize şi contra-expertize medico-legale, tehnico-ştiinţifice, financiar-contabile şi contestarea celor nefavorabile; negarea veridicităţii înscrisurilor sau altor mijloace de probă ce îi sunt atribuite; retractarea, nerecunoaşterea declaraţiilor date în faţa organelor de urmărire penală (procuror ori organ de cercetare penală), iar exemplele pot continua. La baza acestui comportament al învinuitului/inculpatului stă dorinţa prelungirii procesului penal dincolo de limita intervenţiei termenului de prescripţie a răspunderii penale, sau atunci când e cazul (în situaţii mai rare), intervenţia aplicării unei legi penale viitoare, a unei amnistii sau altor cauze mai favorabile lui. Într-o astfel de situaţie, inculpatul nu se poate plânge de lipsa termenului rezonabil, având în considerare principiul nemo allegans propriam turpitudinem, iar o eventuală cerere în faţa Curţii va fi, cu siguranţă, considerată inadmisibilă.

–Tergiversarea de către partea vătămată/partea civilă, prin metode comparabile, apare din dorinţa acesteia de a ţine un timp cât mai îndelungat presiunea psihică inerentă, creată de o acuzaţie penală, asupra inculpatului. Aceasta poate fi generată de dorinţa de răzbunare, de a crea o suferinţă crescută, un sentiment de insecuritate şi o temere îndelungată inculpatului. Alteori, tergiversarea poate fi folosită  pentru a determina inculpatul să repare prejudiciul material şi moral, într-un cuantum cât mai ridicat, sau într-un mod disproporţionat, în avantajul părţii vătămate/ părţii civile.

Cu privire la comportamentul organelor judiciare competente în procesul penal:

–Atitudini şi sentimente de ordin subiectiv ce pot influenţa negativ deciziile magistratului în privinţa învinuitului/inculpatului. De exemplu, dezgustul pricinuit de infracţiunea săvârşită, oroarea având ca rezultat antepronunţarea şi care pot determina necesitatea abţinerii sau recuzării magistraţilor; presiunea, uneori uriaşă, a opiniei publice prin mass-media sau, mai grav, prin manifestări stradale, care pot deveni violente, şi care pot reclama nevoia strămutării proceselor, constituind astfel, cauze de prelungire a procesului penal;

–Lipsa de interes în soluţionarea unor cauze considerate de mai mică importanţă, ce nu reclamă urgenţa, cu grad mai scăzut de pericol social;

– Carenţe în pregătirea profesională;

– Lipsa de experienţă faţă de noutatea şi dinamica accelerată a infracţiunilor, comiterea unor infracţiuni din ce în ce mai sofisticate, cu utilizarea mijloacelor tehnice şi cunoştiinţelor ştiinţifice de ultimă ora;

– Abateri de la conduita impusă de deontologia profesională (cum ar fi favorizarea  uneia dintre părţi în defavoarea celeilalte, indiferent de mobil);

– Lăsarea în nelucrare a dosarului, în mod nejustificat, pe o perioadă lungă de timp.

Cele prezentate anterior sunt cauze frecvente, de natură eminamente subiectivă. Lor li se alătura cele de natură, mai degrabă , obiectivă:

–Încărcarea exagerată cu cauze a unor organe judiciare (poliţie judiciară, parchete, instanţe de judecată);

– Complexitatea şi întinderea dosarului;

– Numărul mare de persoane participante la procesul penal;

–Necesitatea reală de a se efectua expertize tehnico-ştiinţifice, medico-legale, financiar-fiscale riguroase ce presupun un timp  îndelungat;

–Colaborarea cu organe judiciare străine când cauza penală o impune, necesitatea studierii legislaţiei străine în materie în astfel de situaţii, constituirea comisiilor rogatorii, dificultăţile şi timpul îndelungat în realizarea procedurii extrădării;

–Nedenunţarea sau nedescoperirea la timp a infracţiunilor sau a persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea lor (cifra neagră a criminalităţii).

 4.    Efectele lipsei celerităţii  procesului penal

 În ceea ce priveşte învinuitul/inculpatul, pericolul cel mai mare al lipsei celerităţii procesului penal, în oricare din fazele sale (urmărire penală, judecată, punerea în executare a hotărârii penale definitive), îl poate constitui sentimentul de impunitate în ceea ce-l priveşte, posibilitatea de a scăpa de sancţiunea corespunzătoare infracţiunii săvârşite, instalarea unei adevărate stări de anomie la nivelul conştiinţei sale. Asemenea convingeri favorizează, pot chiar determina, săvârşirea infracţiunilor continue, a celor în formă continuată, a concursului de infracţiuni.

Totodată, infracţiunile săvârşite în aceste condiţii pot suferi, în timpul care intervine până la condamnare, o reală şi continuă escaladare a pericolului social, aducând o mai însemnată atingere securităţii social-juridice, a ordinii de drept.[17]

Nu sunt, de asemenea, de neglijat nici aspectele, deja amintite, ce privesc sentimentul de insecuritate psihologică, cel de nesiguranţă juridică, suferinţa exagerată ce o resimte acuzatul, îndeosebi în cazul în care acesta se află pentru prima dată în faţa organelor judiciare şi când se ştie nevinovat, trăind exagerat frica de a fi victima unei erori judiciare.

Oprobiul public (care nu cunoaşte prezumţia de nevinovaţie), atitudinea schimbată a celor din jur, condamnarea ce o resimte înaintea soluţionării judiciare a afacerii penale, stigmatul social care, uneori, poate rămâne şi după o eventuală achitare, posibila pierdere a statutului socio-profesional anterior, a reputaţiei dobândite poate într-o viaţă de om, vin să aducă semnificative prejudicii bio-psiho-sociale, niciodată reparabile integral.

Deosebit de gravă este şi diminuarea sau dispariţia (mai puţin probabil) unei funcţii extrem de importante a sancţiunii penale – funcţia preventivă. Prin conştientizarea iminenţei aplicării pedepsei, în termen optim şi proporţional cu gravitatea infracţiunii, a lipsei oricărei şanse de apariţie a vreunui motiv de impunitate, societatea va manifesta o mai mare grijă şi responsabilitate în respectarea legilor. În consecinţă, fenomenul criminal este descurajat, gradul raporturilor juridice de conformare creşte, iar riscul contagiunii infracţionale este mult diminuat. Este binecunoscut, în mediul juridic, că aplicarea cu celeritate a sancţiunii este mai eficace decât gradul ei ridicat de severitate, contribuind în mod decisiv la înfrânarea tendinţelor delictuale în rândul membrilor societăţii. O altă consecinţă negativă ar putea fi amnistia populară, uitarea ce intervine în mentalul popular (conştiinţa colectivă) în situaţiile în care între momentul săvârşirii faptei reprobabile, cuprinse în sfera ilicitului penal, şi momentul aplicării pedeapsei s-a scurs un timp nepermis de lung.

La fel de periculoasă este şi percepţia injusteţei sancţiunii, în oricare sens: prea severă, sau prea blândă, în raport cu infracţiunea săvârşită. Nu este suficient ca organele judiciare, în special judecătorul, să facă dreptate, ci este necesar să transmită societăţii nejuridice şi credinţa indubitabilă că s-a făcut dreptate. “Un bun magistrat ar trebui să aibă inţelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, rigurozitatea ştiinţifică a lui Pasteur şi inventivitatea lui Edison.”[18]

În caz contrar, societatea poate resimţi un puternic sentiment de nedreptate, de injusţie, de pierdere a încrederii în organele judiciare şi în celelalte autorităţi ce contribuie la securitatea socială, la întronarea ordinii de drept, fapt ce ar contribui la riscul apariţiei unei disoluţii a autorităţii în general. ,,Principiile, normele, conceptele pot constitui dreptul pentru jurişti, dar nu pentru restul omenirii. Pentru omul simplu, dreptul înseamnă ceea ce au hotărât şi vor hotărî instanţele şi nu pure şi vagi generalizări (J.Franck).”[19]

Monitorizarea în domeniul justiţiei ce este impusă României de către Comisia Uniunii Europene, împreună cu rapoartele sale, mai degrabă nefavorabile, coroborate cu riscul activării procedurilor de infrigement, cu consecinţe deosebit de grave, vin să confirme importanţa extremă a nevoii de dreptate atât în plan strict juridic, cât şi în planul receptării ei, în mod clar, de către societate şi organismele internaţionale. Fără a face trimitere la nicio sentinţă penală, aş aminti că sunt public cunoscute, şi au fost în nenumărate rânduri dezbătute în mass media, cazuri în care autorii unor accidente auto grave (eventual şi în stare de ebrietate, sau fără permis de conducere etc.) soldate cu victime, distrugeri materiale însemnate, au fost judecate după nejustificat de mulţi ani, iar sancţiunile aplicate au fost, în unele cazuri, ridicol de blânde  în raport cu gradul de pericol social al faptei, persoana şi conduita făptuitorului, împrejurările de fapt, îndeosebi prejudiciile, consecinţele deosebit de grave rezultate.

Desfăşurarea procesului penal într-un timp îndelungat aduce prejudicii şi în ceea ce priveşte materialul probatoriu. Astfel, unele probe pot suferi deteriorări în timp dacă sunt neglijent conservate, pot dispărea accidental sau chiar intenţionat.

Cu atât mai mult procesele psihologice de recuperare a informaţiilor pot fi afectate negativ de trecerea timpului. “În cazul în care intervalul de timp este mai mare de un număr de ani, când se va declanşa procesul penal (…) se va constata că martorul se va confrunta cu neputinţa localizării exacte în timp a faptei, a evenimentelor.”[20]

În aceste condiţii pot apărea factori care favorizează producerea unor erori judiciare: “Timpul reprezintă un factor decisiv care reacţionează asupra memoriei ca un agent purificator al informaţiei. Uitarea atrage după sine pierderea detaliilor, amănuntelor, nuanţelor a căror reactivare devine anevoioasă şi chiar imposibilă.”[21]. Mai mult, există şi pericolul insuficienţei  elementelor necesare formării intimei convingeri a magistratului asupra vinovăţiei inculpatului şi drept consecinţă achitarea unui posibil infractor.

Efectele dezastruoase resimţite de victimă şi procesul dureros de victimizare se amplifică în condiţiile nesoluţionării cu celeritate, într-un termen rezonabil al cauzei penale.

“Victima este persoana care, fară să-şi fi asumat conştient riscul, deci fară să vrea, ajunge să  fie jertfită în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale.”[22]

“Art. 1 din Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene din 15.03.2001 si art. 1.1 din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (2006) defineşte conceptul de victimă: persoana fizică ce a suferit un prejudiciu, inclusiv o atingere a integrităţii sale fizice sau mentale, o suferinţă morală sau o pierdere materială, cauzată direct de acte sau omisiuni care  încalcă dreptul penal al unui stat membru.”[23] Curtea a reţinut că şi victimele infracţiunilor beneficiază de garanţiile oferite de art. 6 parag. 1 din Convenţie.[24]

Iată că, oarecum în antiteză cu preocupările dreptului penal, Curtea aduce pe eşichierul procesului penal, pe o poziţie egală cu a inculpatului, victima infracţiunii. În dreptul penal şi în doctrina penală nu a fost receptată o astfel de preocupare, aşa încât piatra de temelie a întregului drept penal o constituie infracţiunea şi în consecinţă infractorul. Toate garanţiile procesuale, drepturile şi libertăţile ce sunt statuate de normele penale, au în centrul interesului lor infractorul. Victima interesează, cel mult, în procesul de instrumentare şi administrare a probatoriului (prin declaraţiile ce îi sunt solicitate cu privire la faptă, ea fiind cea mai apropiată de producerea ei).

Este utilă o trecere în revistă a procesului îndelungat şi încărcat de suferinţă pe care îl parcurge victima[25] pe drumul de la impactul puternic (produs asupra sa de consecinţele săvârşirii infracţiunii) până la recuperare:

• impactul, comun majorităţii victimelor, are ca efecte docilitatea provocată de spaimă, sentimentele de neajutorare, teroare, vulnerabilitate, depresie;
• destinderea  presupune oscilaţii de dispoziţie, coşmaruri, vinovăţie, sentimente de ruşine şi blamare, criza de credinţă în Dumnezeu, sentimentul, real sau nu, că prietenii evită subiectul;
• victimizarea secundară este însoţită de sentimente de victimizare, blamare, somatizări multiple, schimbarea stilului de viaţă, traumatizare de lungă durată, gravă;
• traumatizarea are efecte devastatoare asupra victimei;
• procesul de recuperare presupune parcurgerea în sens invers a drumului de la starea de victimă la cea de supravieţuitor (aspect ratat de multe persoane), căutare a sensului, nevoii de dreptate, de justiţie, nevoii de a fi ascultată şi crezută de autorităţile judiciare, fără să i se inducă sentimentul de culpă, neglijenţă, colaborare cu infractorul, de vinovăţie în provocarea acestuia, de complicitate, de favorizarea producerii infracţiunii.

      Având în vedere aceste consideraţii, care ilustrează suferinţele însemnate suportate de victimă, există preocupări reale, pe lângă cele ale Curţii mai sus menţionate, în unele state dezvoltate, în privinţa sprijinirii, ajutorării şi recuperării cât mai eficace şi mai rapide ale victimei.

Astfel, “Franţa recunoaşte importanţa victimelor infracţiunii şi a creat Comisia de Indemnizaţii pentru Victimele Infracţiunilor, iar în 1992, la iniţiativa Ministerului de Justiţie, a creat servicii descentralizate pentru ajutorarea victimelor infracţiunilor.”[26] În state ca Australia, Canada, Marea Britanie, Noua Zeelandă, SUA este amplu analizată, dezbătută şi dezvoltată teoria justiţiei restaurative ce are ca principiu fundamental acordarea oricărui sprijin de care are nevoie victima pentru vindecare, recuperare şi recâştigare a sentimentului de siguranţă ce i-a fost răpit. Măsurile privesc responsabilizarea infractorului, respectul, chiar dacă ulterior, acordat victimei, reconcilierea victimei cu infractorul, înlocuirea pedepsei cu măsuri ce vizeză reintegrarea acestuia din urmă, determinarea lui la repararea prejudiciilor, evitarea etichetării, a oprobiului public etc.[27]

1. 5.    Măsuri şi propuneri de lege ferenda privind accelerarea desfăşurării procesului penal

 O parte dintre măsurile ce ar trebui luate decurg din simpla analiză a cauzelor menţionate şi din practica judecătorească. Multe dintre acestea sunt reglementate de recenta Lege nr. 202/2010[28] care aduce completări şi modificări însemnate Codului de procedură civilă, Codului de procedură penală, Codului familiei şi altor dispoziţii legale în realizarea scopului pe care chiar titlul legii îl indică, şi anume accelerarea soluţionării proceselor.

Cele mai relevante prevederi au ca obiect: rezolvarea conflictelor de competenţă, modificări ale competenţelor unor instanţe, parchete, judecarea unor cauze de mică importanţă în prima şi ultima  instanţă, condiţii privind strămutarea proceselor, modalităţi diversificate şi simplificate de citare şi aducere la cunoştinţă, măsuri de constrângere în executarea mandatelor de aducere, sancţiuni aplicate părţilor, martorilor sau apărătorilor ce lipsesc nejustificat la termenele stabilite, sancţionarea abuzului în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale, amendamente în ceea ce priveşte procedurile în situaţia neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală, reducerea cu o treime a pedepselor pentru inculpaţii ce îşi recunosc vinovăţia, condiţii de preschimbare a termenului, modificarea, în sensul reducerii, unor termene procedurale ş.a.m.d. Este mult prea devreme pentru a constata eficienţa şi operativitatea ce ar trebui să reprezinte ratio legis a prezentului act normativ şi, din păcate, există deja situaţii în practica judecătorească de nerespectare a termenului legal, cum ar fi cel de cel mult 7 zile pentru soluţionarea unei cereri de executare silită.[29]

Este de precizat, că practica judecătorească, în mod frecvent, nu a respectat nici celelalte termene procedurale, ca de exemplu: de amânare a pronunţării cu cel mult 7 zile, în fapt amânând în mai multe rânduri câte 7 zile, de motivare şi comunicare a hotărârii în cel mult 20 (30) zile în cauze penale (civile), în fapt putând trece câteva luni până la motivare şi comunicare.

Argumentele cele mai des invocate sunt: insuficienţa numărului de magistraţi, a localurilor necesare funcţionării instanţelor de judecată şi parchetelor, alocării resurselor bugetare şi asigurării bazei materiale necesare funcţionării optime a justiţiei. Atunci, orice nouă lege ce are ca scop accelerarea soluţionării proceselor, în absenţa realizării condiţiilor de mai sus, rămâne un simplu ideal juridic, utopic, fără suport material în realizarea sa. Iniţiativa are doar un caracter declarativ, de simplă manifestare a voinţei politice ce ar avea ca preocupare soluţionarea acestei probleme. Apreciem că o reală soluţionare nu poate fi obţinută decât printr-o conlucrare susţinută şi efectivă între Consiliul Superior al Magistraturii din România (denumit în continuare CSM), Ministerul Justiţiei ca reprezentant al puterii politice, Parlamentul României. Din această conlucrare ar trebui să rezulte decizia alocării fondurilor pentru achiziţionarea sau construirea unor localuri adecvate şi suficiente funcţionării justiţiei şi pentru creşterea numărului magistraţilor şi a calităţii pregătirii lor profesionale.

Măsurile amintite trebuiesc completate prin implicarea mai serioasă a CSM, alături de ceilalţi actori precizaţi, în ridicarea ştachetei calităţii învăţământului juridic; intrarea în profesiile juridice (mai ales magistratura şi avocatura) să se facă pe baza unor evaluări riguroase, dar realiste şi corect formulate, pentru a nu se repeta situţia neonorantă a examenului de la Institutul Naţional al Magistraturii din vara anului 2010; înlăturarea din magistratură a celor incompetenţi, a celor corupţi, a celor ce încalcă, în mod repetat, regulamentele şi deontologia profesională; stabilirea unor delimitări clare între ce înseamnă inamovibilitate şi iresponsabilitate.

Înfiinţarea instanţelor sau acordarea de competenţe celor existente în soluţionarea cauzelor de recurs intern efectiv, aşa cum ne indică exigenţele art. 13 din Convenţie.

Modificări ale legii penale, care să ducă la lărgirea sferei infracţiunilor la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (principiul disponibilităţii), şi evident reducerea corespunzătoare a numărului infracţiunilor la care acţiunea penală se pune în mişcare ex oficio.

Introducerea unor măsuri instituţionale de protejare şi recuperare a victimelor infracţiunilor, având ca izvor interesul societăţii moderne, civilizate, preocupată de soarta membrilor ei ce au trecut printr-o astfel de suferinţă, aşa cum prevede şi art. 1 din Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene din 15 martie 2001 şi art. 1.1 din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (2006), care au stabilit, fără echivoc, drepturi pentru victimă. Pe lângă grija şi eforturile deosebite, de multe ori inutile, depuse pentru reintegrarea socială a infractorului, ar trebui să existe o preocupare, chiar mai mare, pentru recuperarea şi ajutorarea victimei.

Spre deosebire de infractor, victima nu a avut de ales, nu a făcut apel la liberul său arbitru, nu şi-a asumat riscul în a obţine un profit, ci doar hazardul a hotărât pentru ea.