SFÂRŞITUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL?!

Dec 7th, 2010 | By | Publicat in categoria Anul II, Nr. 2 Septembrie 2010

Abstract

Dreptul internaţional ar putea fi considerat o disciplină fundamental conservatoare impunând un status quo distributiv în interesele sale privind aplicarea normelor şi principiilor sale despre rolul statului şi modul de elaborare a legilor. Interesele tradiţionale referitoare la suveranitatea şi independenţa totală a statelor pot fi considerate prin analogie ca cadrul intern echivalent cu interesul exclusiv pentru protecţia proprietăţii private într-o societate în care există indivizi extrem de bogaţi şi indivizi care trăiesc în sărăcie. În ce măsură interesul pentru o justiţie distributivă ar putea afecta sistemul de  drept internaţional. Chiar dacă sistemul de drept internaţional nu reprezintă cauza sărăciei (deşi totul depinde de definiţia personală a cauzalităţii) este nevoie de o reformă pentru a eradica sărăcia? Ce fel de reforme sunt necesare?

International law might be viewed as a fundamantally conservative, embendding the rule of law in its principles about the role of the state and how is made. Its traditional concerns for executive sovereignity and uncompromised autonomy of states might be viewed as analogous in domestic setting, to an exclusive concern for protecting private property in a society where some are fabulously wealthy while others live in misery.

So, is the international legal system complicit in the immiseration of hundreds of milions? That system, insofar as it emanates from and rigidifies a particular structure of distribution, is part of the problen, but it also can part of the solution. To the extent that the international legal system provides a theoretical framework for ignoring the plight of the poor, i tis part of the problem To the extent that the system provides an institutional structure which to effect distributive justice, i tis part of the solution. Likewise, to the extent that the system provides an analytical framework by which to recognize the plight of the poor and responsability of the wealthy to effect distributive justice, i tis also part of the solution. Finally, i tis important to note that not every ethical obligation, and not every natural law obligation , must be reflected in positive law. Rather, i tis necessary to examine the way in which transposition to positive law affects the value sought to be achieved.

Cuvinte cheie/ Keywords

instrumente juridice internaţionale/international legal instruments, dreptul internaţional public/ international law, Uniunea Europeană/ European Union, Organizatia Natiunilor Unite/ United Nations; ordine juridică/ legal order, tratat international/ international treaty, modificare/ modification, încetare/termination, suspendare/suspension

1. Argumentum.

Nu doresc să epatez şi nici să preiau titlul ori argumentaţia cuprinsă în cartea lui Alain Gresh „Sfârşitul dreptului internaţional?”, nu sunt fatalist, sunt doar realist şi, după cum se poate vedea există un semn de întrebare. Nu cred pe de a – întregul nici în prezicerile nu foarte optimiste ale părintelui sociologiei; Auguste Comte[1], făcute acum 150 de ani conform cărora dreptul nefiind ştiinţă, va trebui să dispară încerc numai să trag un semnal de alarmă asupra prezentului, dar mai ales, viitorului dreptului internaţional! De ce?

Trăim într-o lume mereu în mişcare şi noţiunile abstracte îşi schimbă conţinutul. Cum este de pildă cea despre moralitate în viaţă, politică şi, mai ales în drept. Nu-i nimic bătut în cuie „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” spune Eclesiastul[2]. Ce era ieri deplin moral şi justificat, în virtutea anumitor principii de drept, fără ca principiile să sufere vreo modificare, devine inacceptabil, din pricină că (uneori şi nedeclarat) se consideră că nu întruneşte criteriile de moralitate.

Nu putem aborda, succint evident, această vastă problematică fără un minim excurs la istoria recentă a lumii (ultimele două secole) din perspectiva relaţiilor internaţionale şi a evoluţiei ordinii mondiale internaţionale de la apariţia dreptului internaţional până în zilele noastre şi o previzibilă evoluţie a acestuia la începutul secolului XXI.

2. Statul suveran şi dreptul internaţional

Două fapte constante domină ultimele două secole de viaţă internaţională şi permit reunirea lor într-o singură perioadă juridică. Primul este persistenţa statului suveran. Această persistenţă antrenează pe aceea a sistemului interstatal. Al doilea rezultă din transformările profunde şi succesive provocate în lume de către cauze ce nici nu mai trebuie amintite: revoluţii politice, tehnice şi industriale, războaie şi mai ales cele două războaie mondiale pe parcursul a mai puţin de o generaţie, decolonizări, inventarea armei nucleare.

În societatea internaţională, vastă dar compactă în acelaşi timp graţie progreselor tehnice, aceste transformări au influenţat viaţa tuturor popoarelor şi le-au trezit sentimentele de unitate şi de interdependenţă. Fără nici o îndoială, opoziţiile, tensiunile şi conflictele între state nu dispar şi chiar se agravează adeseori. Aceste aspecte ale relaţiilor internaţionale sunt tradiţionale şi caracteristice societăţii, încă din Antichitate. Ceea ce este nou şi se amplifică este conştientizarea, în aproape toate domeniile, a existenţei intereselor comune, pe scurt, a solidarităţii internaţionale.

În două sute de ani, cum a influenţat această a doua constantă dreptul internaţional? În toate epocile, dincolo de forma pasivă a unei simple conştientizări, solidaritatea internaţională a condus la naşterea cooperării şi a efortului colectiv pentru a putea găsi soluţii la problemele de interes comun. Ori, acestea s–au succedat fără încetare fie în secolul al XIX-lea, fie în secolul al XX-lea, de la inventarea maşinii cu aburi şi până la supra-dezvoltarea tehnico-economică din zilele noastre. În mod evident, dreptul internaţional, care tocmai şi-a definitivat forma într-o epocă în care raporturile internaţionale erau esenţial politice, nu putea să rămână acelaşi, în faţa nevoilor noi şi multiple ale unei lumi aflate în plin avânt. Pentru a răspunde cerinţelor imperative de solidaritate internaţională, el trebuie să se perfecţioneze, să se îmbogăţească, să se adapteze.

Încă de la începutul secolului al XIX-lea, statele lumii au fost conştiente de aceste nevoi. De la acea dată şi până în zilele noastre, istoria dreptului internaţional este marcată de eforturile de a remedia insuficienţele şi punctele slabe ale dreptului internaţional clasic, tradiţional. Totuşi, în virtutea suveranităţii lor, ele au păstrat şi dominat în orice moment regulile jocului. Amploarea şi ritmul ameliorărilor şi transformărilor au depins atât de buna lor voinţă şi de înţelegerea dintre ele, cât şi de creşterea solidarităţii internaţionale.

În ciuda acestor obstacole, progrese substanţiale s-au înregistrat atât pe planul instituţional cât şi pe planul normativ. Aceste progrese au fost mult mai rapide în secolul al XX-lea decât în secolul precedent. Rezultatele obţinute au fost reţinute de către doctrină, care şi le-a însuşit şi le-a teoretizat.

3. Evoluţia societăţii internaţionale

Principiul naţionalităţilor, în sine, care ordona trecerea de la Stat princiar la Stat naţional, ar putea apărea ca o ameninţare pentru societatea interstatală, al cărui fundament monarhic tradiţional era garantul stabilităţii.

Totuşi, deşi revoluţionară, noua ideologie a suveranităţii naţionale reieşită din revoluţiile americană şi franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu produce nici un rău nici Statului suveran şi nici sistemului interstatal. Principiul suveranităţii naţionale vizează originea puterii în stat şi nu puterea statului. Dar, dacă statul nu a dispărut, atunci el încetează să mai fie posesia prinţului, pentru a se identifica cu naţiunea şi a fuziona cu ea. Astfel, el nu mai este statul princiar şi patrimonial, el devine statul naţional, şi ca atare, el este în serviciul naţiunii, ale cărei aspiraţii şi nevoi, el trebuie să le realizeze. Identificându-se cu naţiunea, statul preia bineînţeles condiţia sa juridică. Ori, schimbându-şi titulatura, suveranitatea nu-şi schimbă sensul. Ea susţine în continuare că suveranul, fie naţiunea, fie regele, nu este supus nici unei puteri superioare, nici în interior şi nici în exterior. Noul stat naţional moşteneşte deci toate atributele statului princiar. Pe plan internaţional, rămâne în continuare un stat suveran ca şi predecesorul său. Revoluţia şi Fostul Regim se regăsesc în acelaşi cult al individualismului statal.

Principiul naţionalităţilor, care a traversat foarte repede graniţele statului francez, aduce Statului naţional, pe de altă parte, şi o justificare raţională universală. Conform acestui principiu, care conduce la dreptul oamenilor de a dispune de ei înşişi, pentru ca suveranitatea să fie efectivă, fiecare naţiune are dreptul să se constituie în stat independent. Trebuie să existe atâtea state câte naţiuni există. Frontierele unui stat trebuie să coincidă cu acelea ale naţiunii. Dacă un stat existent înglobează mai multe naţiuni, el se expune riscului de dezintegrare. În mod invers, dacă o aceeaşi naţiune este divizată în mai multe părţi, încorporate în state diferite, ele posedă dreptul de a-şi reface uniunea în sânul aceluiaşi stat. Ca şi principiul suveranităţii naţionale, principiul naţionalităţilor este în acelaşi timp revoluţionar şi conservator. Este revoluţionar atât timp cât el se opune ordinii europene stabilite de către statele monarhice pe baza cuceririlor sau a eredităţii. El este conservator imediat ce legitimând statul naţional, el legitimează statul suveran tradiţional.

Pe acest fundament, secolul al XIX-lea este prin excelenţă, epoca naţionalismului european. Conform principiilor revoluţionare, Napoleon a adoptat principiul naţionalităţilor ca o bază a politicii sale externe. Dar noile state naţionale europene nu au apărut decât după domnia sa. În 1831 şi 1832, rebeliunea belgienilor împotriva olandezilor şi cea a grecilor împotriva Imperiului Otoman s-au sfârşit cu naşterea statului belgian, respectiv grec. Programul naţionalist al Revoluţiei de la 1848 suscită o nouă recrudescenţă a revendicărilor. Apariţia a noi state în spaţiul eliberat de sub tutela imperiului otoman, precum şi unificarea Germaniei şi a Italiei, nu opresc cursa revendicărilor naţionaliste în Europa. În secolul al XX-lea, între cele două războaie mondiale, au apărut noi state naţionale europene (Cehoslovacia, Statele Balcanice, Statele Baltice), în timp ce statul polonez, divizat anterior în numele echilibrului, a fost reinstaurat.

3.1. Decolonizarea şi reînnoirea interstatalismului.

Punerea în practică în mod continuu a principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele însele trebuia să aibă ca rezultat o înmulţire a statelor naţionale în urma celor trei valuri succesive de decolonizare. În consecinţă, interetatismul sau interstatalismul se generalizează şi se densifică.

În numele principiului naţiunilor, încă de la începutul sec. al XIX-lea, noi state naţionale s-au înfiinţat în America, după ce fostele colonii spaniole şi portugheze şi-au câştigat independenţa. Era de asemenea, o nouă raliere la sistemul interstatal. Încă de la intrarea lor în societatea internaţională, aceste state vor cere ca “dreptul public european” să se aplice şi în America, şi să fie tratate ca entităţi suverane şi egale cu statele tradiţionale. Declaraţia preşedintelui Monroe în 1823 care interzice statelor europene să intervină în America, urmăreşte exact acelaşi lucru. Într-un alt context, egalitatea statutelor votate de către Parlamentul din Westminster în 1931 a permis dominioanelor britanice dispersate în lumea întreagă să devină state complet suverane.

Noile state contestă în parte un drept ce a fost elaborat înainte ca ele să-şi dobândească independenţa, dar sunt departe de a refuza bazele interstatale ale sistemului clasic, cerând chiar o accentuare a acestuia şi văd în afirmarea şi aprofundarea noţiunii de suveranitate un mijloc de a se face ascultate pe scena internaţională.

Pe de-o parte într-adevăr, ele constată că, spre deosebire de vechile state sau de origine europeană, suveranitatea lor este “extracentrală” şi “parţială” şi că ele nu pot exersa în mod concret competenţele care decurg din aceasta, sau care ar trebui să decurgă, în special în domeniul economic. La fel cum suveranitatea statelor europene s-a afirmat împotriva pretenţiilor Papei şi a Împăratului, la fel şi noile state insistă pe conceptul de suveranitate împotriva imperialismului ale cărui victime se autoconsideră.

Pe de altă parte, interstatalismul, pe care această atitudine îl întăreşte, favorizează legea numărului, pentru că statele lumii a treia deţin majoritatea în cadrul societăţii interstatale şi pot întoarce mecanismele funcţionale, împotriva puterilor mai vechi. Repliate în defensivă, statele industrializate, îşi reafirmă la rândul lor şi cu forţa sporită, ataşamentul lor pentru principiul suveranităţii. Mai mult, atunci când s-ar fi crezut că lumea s-a desăvârşit, cu graniţe quasi-imuabile între state, reunificarea germană, dezmembrarea U.R.S.S. şi a Yugoslaviei, stau mărturie pentru remarcabila forţă a principiului naţionalităţilor şi aspiraţia popoarelor de a se constitui în state. În mod paralel, afirmarea drepturilor minorităţilor şi a popoarelor autohtone, ca şi noţiunea de “cetăţenie europeană” (distinctă de naţionalitate) prevăzute prin tratatul de la Maastricht, sunt marcate de către noile tendinţe care ar putea limita puterea supremă a omniprezentului Stat în sfera internaţională.

3.2. Teoria statului socialist.

Această reînnoire a interstatalismului este cu atât mai marcantă cu cât statele ce se reclamă socialiste contribuie puternic la acest fapt, fără nici un paradox. Conform cu proiectele sale iniţiale precum şi după analiza lui Engels, – “Statul nu este abolit, el este slăbit” (Socialismul utopic şi socialismul ştiinţific) – , Revoluţia din Octombrie constituie o ameninţare în acelaşi timp la adresa statului cât şi împotriva ideii naţionale ce îi servea de suport. Sigur, Lenin scria în “Statul şi revoluţia” că după triumful Revoluţiei, forma statală rămânea necesar aceeaşi, ca mijloc de realizare a dictaturii proletariatului. Totuşi el adăuga că nu era vorba decât de o formă de o dispensă de amânare, statul urmând să dispară, când socialismul se va fi instalat definitiv. Pe măsură ce Revoluţia se apropia de acest obiectiv final, statul va intra în perioada de slăbire progresivă, mergând până la dispariţia sa completă.

Or, statul sovietic s-a afirmat, în timp ce alte state socialiste apăreau şi se afirmau în cadrul societăţii internaţionale. Stalin a justificat menţinerea statului prin necesitatea păstrării unui mijloc de consolidare a “socialismului într-o singură ţară”. Dar ataşamentul Uniunii Sovietice pentru coexistenţa pacifistă a statelor având regimuri politice şi sociale diferite trebuie să fie interpretată ca o acceptare a divizării lumii în mai multe state. Triumful Revoluţiei Socialiste a dat naştere unei noi structuri, statul socialist coexistând cu statul naţional. Totuşi, această raliere la noţiunea de “suveranitate a poporului”, considerată ca fiind compatibilă cu dictatura proletariatului, a permis în mod rapid anularea ezitărilor. Suveranitatea statului a fost deci considerată la rândul său, şi în raport cu teoria “realistă” a statului, ca un mijloc de consolidare şi protecţie a acestei dictaturi, adică a statului socialist. În mod progresiv, toate statele socialiste au recunoscut că suveranitatea statului, conform dreptului internaţional, este un atribut indispensabil statului.

Definiţia acestei suveranităţi, propusă de către autorii sovietici este identică cu cea tradiţională. Este deci“ o putere supremă care nu este limitată de către nici o altă putere şi care este autonomă în interiorul statului şi independenţă în relaţiile cu celelalte state.”

Vom găsi deci în acelaşi timp suveranitate în cadrul statului şi suveranitatea statului. Mai întâi Uniunea Sovietică şi mai târziu şi celelalte state socialiste apărute după al doilea Război mondial, au contestat anumite reguli “capitaliste” şi “burgheze” şi au cerut crearea altor reguli necesare unei coexistenţe pacifiste. Ca popoarele decolonizate, ei nu vizau totuşi decât conţinutul dreptului clasic, şi nu structura sistemului său. În mod contrar, consecinţă a suveranităţii sale, autorii sovietici afirmau cu tărie că statul socialist nu se înclină decât în faţa legilor scrise sau cutumiare, la care el a consimţit în mod efectiv. De altfel, principiile de coexistenţă pacifistă formulate de către statele socialiste derivă din aceste baze ale ordinii internaţionale clasice, la consolidarea cărora ele au contribuit.

3.3. Depăşirea interstatalismului?

Anarhia suveranităţilor şi cooperare internaţională. – anarhia, care rezultă din juxtapunerea suveranităţilor pe plan internaţional, nu facilitează cooperarea. Statele au căutat să remedieze carenţa instituţională a societăţii internaţionale, fără să renunţe totuşi la sistemul interstatal clasic, în care ele văd cel mai bun garant al suveranităţii lor.

Într-o primă perioadă, adaptarea la necesitatea de a coopera, a rezultat din “forţa lucrurilor”: fără mandat, marile puteri şi-au rezervat dreptul de a regla ele însele chestiunile de interes comun. Astfel s-a format de facto, un sistem bazat pe preponderenţa lor.

Totuşi, suveranitatea puterilor mici şi mijlocii nu era avantajoasă. În plus, izbucnirea primului război mondial, a relevat limitele eficacităţii unui astfel de sistem. Mişcarea de organizare raţională a societăţii internaţionale la care statele lumii s-au angajat încă din primul sfert de veac al sec. XIX-lea s-a accelerat după primul război mondial şi din nou apoi, după cel de al doilea, sub presiunea noilor imperative economice şi politice. Dar dacă noul sistem instituţional face progrese considerabile şi pare ireversibil, el este încă departe de a fi depăşit sistemul relaţional tradiţional şi să satisfacă exigenţele susţinătorilor societăţii internaţionale organizate.

Punerea la încercare a suveranităţii statului prin solidaritate internaţională a condus, după aproape două secole de evoluţie, la o pluralitate de sisteme, pluralitate care face să dispară nu sistemul interstatal clasic, ci numai monopolul său. Trebuie să notăm de asemenea ca organizaţia internaţională aşa cum este ea concepută astăzi, nu neagă suveranitatea şi nici nu o limitează; ea îşi găseşte fundamentul în voinţa statelor şi ea urmăreşte doar să permită o existenţă de suveranităţii cât mai armonios posibil.

3.4. Guvernarea de fapt a marilor puteri.

Distincţia între marile şi micile puteri aduce o veritabilă atingere principiilor tradiţionale ale suveranităţii şi egalităţii între state, atunci când marile puteri îşi atribuie ele-însele un rol preponderent în rezolvarea problemelor de interes comun. Analiza juridică le conferea în acest caz calitatea de “guvernare de fapt” a societăţii internaţionale.

Apariţia unei astfel de puteri internaţionale de fapt constituie o schimbare importantă şi un progres în măsura în care marile puteri, conştiente de responsabilităţile lor, îşi exercită acţiunea lor colectivă în scopul interesului general. Această “putere” remediază deci carenţa instituţională a societăţii statelor suverane şi apariţia sa ar putea fi interpretată ca o etapă de tranziţie către organizaţia internaţională şi către “supra – etatismul de drept”. Putem considera de asemenea că acest exerciţiu al puterii internaţionale de fapt, înfăptuit de către marile puteri, constituie “stadiul suprem” al interetatismului, în care suveranitatea, în principiu recunoscută tuturora, nu poate fi exersată în mod concret decât de către unii. Departe de a favoriza organizaţia internaţională pe o bază universală, această concentrare a puterii internaţionale între câteva foarte mari puteri, o fac să devină particular aleatoare şi precară.

Încă de la începutul sec. al XIX-lea, evenimentele au deschis calea exercitării acestei acţiuni colective a marilor puteri. Aceasta, după ce a îmbrăcat provizoriu forma unui Directorat european s–a întins în decursul întregului secol sub forma Concertului European. Secolul XX a continuat şi accentuat această tendinţă. În secolul XIX născut din acţiunea comună în ultima fază a războaielor napoleoniene, Directoratul european este instituţionalizat prin articolul 6 din Tratatul de la Paris din 20 nov.1815: “pentru a facilita executarea prezentului tratat şi consolidarea raporturilor intime ce unesc astăzi pe toţi suveranii înspre binele lumii, Înaltele Părţi Contractante au convenit să reînnoiască, în epoci determinate, fie sub auspiciile imediate ale suveranilor, fie prin miniştrii lor respectivi, aceste reuniuni consacrate marilor interese comune şi examinării măsurilor ,în fiecare din epoci, vor fi găsite cele mai salutare pentru pacea şi bunăstarea popoarelor şi pentru menţinerea păcii în Europa.”

Această dispoziţie determina deci compoziţia grupului de state dominante: Tetrachie formată din Anglia, Austria, Prusia şi Rusia, care devine Pentarchie când Franţa regelui Louis XVIII este şi ea admisă, în urma Congresului de la Aix-la-Chapelle din 1818. Ea îi fixează adevărate funcţiuni guvernamentale, care trebuie puse în aplicare pentru a asigura menţinerea ordinii monarhice în spiritul Sfintei Alianţe a monarhiilor de drept divin. În fine, acest tratat conferă marilor puteri europene ale momentului, un rudiment de organizaţie, prin intermediul congreselor periodice şi mijloace de acţiune care merg până la intervenţia militară. Acest prim “guvern internaţional de fapt” nu va trăi prea mult, din cauza reticenţelor Angliei, şi unitatea de acţiune va fi imposibil de făcut în faţa resurgenţei mişcărilor naţionaliste.

Totuşi, exista ideea că marile puteri ar trebui să se concentreze asupra marilor probleme puse de presiunea mişcărilor de emancipare naţională şi de către expansiunea colonială în Africa. Sub o formă mai pragmatică decât precedenta, prin reuniunea conferinţelor atunci când chestiuni de interes general o reclamă, “Concertul european” aduce permanenţa acestei nevoi de acţiune colectivă. În curând, cele 5 sau 6 mari puteri europene îşi arogă monopolul de a reprezenta comunitatea internaţională; mai degrabă, ele au aerul să acţioneze în cadrul sistemului interstatal clasic şi acceptă lărgirea listei participanţilor cu statele mijlocii sau extra-europene (Congresul de la Paris din 1856, după războiul Crimeei; Conferinţa de la Berlin din 1885 asupra chestiunilor coloniale; De fapt, ele joacă mereu un rol preponderent în pregătirea, convocarea, organizarea acestor conferinţe şi în cadrul negocierilor care se derulează.

În secolul XX conferinţele deschise puterilor interesate au devenit procedee normale de reglementare colectivă a marilor probleme internaţionale. Exemplele abundă. În timp de criză, marile puteri comportându-se în mod evident ca nişte guverne internaţionale de facto au continuat să recurgă la forma “directorială”.

După încheierea Conferinţei de la Versailles din 1919, Aliaţii au decis să-şi continue lucrările, în scopul de a urmări aplicarea tratatelor de pace încheiate. În acest scop ei au înfiinţat Consiliul suprem interaliat, oferindu-i o anumită periodicitate, şi secundându-l prin Conferinţa ambasadorilor (Franţa, Anglia, Italia, Japonia şi apoi Belgia). Era un nou directorat internaţional “instituit”. Între cele două războaie, Conferinţa de la München din 1938 la care participau Franţa, Germania, Anglia şi Italia a decis soarta Cehoslovaciei fără ca aceasta să fie de faţă şi mai mult, fără Uniunea Sovietică.

Această conferinţă se apropie foarte mult de proiectul lui Mussolini din 18 martie 1933 la care au fost prezente Franţa, Germania , Anglia şi Italia, şi al cărui prim articol suna în felul următor: “Cele patru puteri occidentale Germania, Franţa, Anglia, Italia se angajează să realizeze între ele o politică efectivă de colaborare, în scopul menţinerii păcii şi se angajează sa acţioneze în cadrul relaţiilor europene, ca această politică de pace să fie adoptată în caz de necesitate şi de către celelalte state”. În mod vizibil, era o încercare de resuscitare a Directoratului european, ceea ce presa franceză din epocă nu a ezitat să-i califice ca fiind un “club al măcelarilor”.

În fine, în timpul şi după sfârşitul celui de al doilea război mondial, sistemul reapare în funcţie de modalităţile “instituţionale”, ceea ce reaminteşte o dată în plus de modelul Directoratului european. Imediat după 30 octombrie 1943, după întâlnirea lor de la Moscova, cei trei – SUA, Anglia, URSS – publică o declaraţie comună şi acceptată şi de către China, anunţându-şi angajamentul de a prelungi acţiunea lor comună după război pentru restabilirea şi menţinerea păcii. Găsim în protocolul lucrărilor de la Yalta din 11 februarie 1945 adoptat de către Anglia, SUA şi URSS, o listă impresionantă cu temele dezbătute. În cea de a XIII-a parte a acestui document, cei trei mari au decis că miniştrii lor de Afaceri Externe “se vor întâlni în viitor cât mai des posibil, cel mai probabil o dată la 3 sau 4 luni.”

În continuare, după sfârşitul războiului, s-a constituit un “Consiliu de miniştri ai Afacerilor Externe”, la care a aderat şi Franţa. De această dată este vorba de un organism permanent având sediul la Londra şi un secretariat permanent. Este chiar prevăzută şi o distincţie foarte clară între acest nou organism în patru, şi întâlnirile trilaterale instituite prin protocolul de la Yalta.

Semnificaţia reală a acestor întâlniri repetate este astăzi ca şi ieri aceeaşi, şi anume că marile puteri îşi rezervă rolul decisiv în cadrul relaţiilor internaţionale. În faţa numeroaselor probleme care asaltau societatea internaţională actuală, acţiunea lor comună a părut ca fiind singura alternativă posibilă în organizaţia mondială.

Rămâne numai de văzut dacă puterile de azi nu sunt cumva exact aceleaşi cu cele de ieri. În mod oficial, membri permanenţi în cadrul Consiliului de Securitate al ONU ei sunt în număr de cinci: China, SUA, Franţa, Anglia şi Rusia. Puterea internaţională care era deţinută de către Europa, cel puţin până la primul război mondial, s-a universalizat după al doilea război mondial. La origine, determinarea celor cinci a fost fondată pe rolul lor jucat în războiul împotriva Japoniei şi Germaniei şi şi-a găsit justificarea ulterioară în faptul că aceste 5 state sunt şi singurele care deţin arma nucleară. Totuşi, în realitate, datorită pierderii coloniilor şi relativei mici întinderi a teritoriilor lor naţionale, statele europene au cedat preponderenţa celor două superputeri, SUA şi URSS, aceasta din urmă ştergându-se ea însăşi în favoarea celei dintâi, fapt foarte apreciat de SUA, căreia căderea imperiului sovietic şi slăbiciunea politică a Europei i-au asigurat o dominţia incontestabilă în viaţa internaţională.

După dominaţia americano-sovietică, a urmat la sfârşitul anilor ’80 un sistem unipolar, în sânul căruia în lipsa de contrapondere, SUA a făcut să triumfe punctul său de vedere, graţie unei indiscutabile superiorităţi militare, chiar dacă supremaţia lor economică, copleşitoare după cel de al doilea război mondial, a fost repede echilibrată de către creşterea în putere a Europei, a Japoniei şi chiar a câtorva state din Asia de Sud – Est cum ar fi Coreea de Sud.

O viziune exclusiv unipolară a relaţiilor internaţionale ar fi abuziv simplistă. Trei elemente în special le fac mult mai complexe. Pe de-o parte China, deşi ea se apără, printr-un joc abil de echilibru şi graţie numeroasei populaţii apare din ce în ce mai des ca o mare putere de care trebuie să se ţină cont. Pe de altă parte, anumite puteri păstrează sau au cucerit un rol regional foarte important chiar dacă nu au sau nu mai au responsabilităţi mondiale; este cazul Japoniei în Pacific, Angliei în Commonwealth, sau cu precădere este cazul Franţei în Africa. În fine, practica întâlnirilor frecvente între principalele state occidentale le permite o sincronizare continuă, fapt ce se reflectă şi din echilibrul pe cale să se restabilească între America şi aliaţii săi( Europa, Japonia).

Această sincronizare în domeniul politicii şi strategiei găseşte de acum înainte şi o dată cu destrămarea URSS, un cadru favorabil pentru 3 sau 5 membri permanenţi în Consiliul de Securitate al ONU ( SUA Franţa Anglia; aceiaşi şi în plus China şi Rusia).

Pe partea lor, şi ţările lumii a treia au stabilit, mai ales cu mişcarea de nealiniere (din 1961) şi Grupul celor 77 (din 1964) grupuri de presiune influenţă, un fel de contragreutăţi la scară mondială, constituite în acelaşi timp pentru a contrabalansa bipolarizarea cât şi pentru a fi luate în considerare problemele statelor sărace: în lipsa puterii, jucând cu rivalitatea superputerilor, mişcarea lor devine din ce în ce mai slabă, unitatea lor este ameninţată de către diferenţele din ce în ce mai evidente dintre ţările lumii a treia: în timp ce Africa devine din ce în ce mai subdezvoltată, America Latină cunoaşte o relansare democratică fără însă a rezolva problemele economice, în timp ce dezvoltarea Asiei sau măcar a câtorva state din Asia, este deja o realitate tangibilă.

4. Eforturi de instituţionalizare

Ideea de a organiza politic societatea internaţională s-a născut ca reacţie la anarhia ce rezultă din conflictele internaţionale şi insuficienţa doctrinei echilibrului. Ea are ca scop integrarea tuturor statelor lumii într-un sistem unitar, care cuprinde anumite instituţii capabile să prevină şi rezolve conflictele de interese între partenerii săi.

Pentru a depăşi realmente interetatismul, trebuie să existe cel puţin o organizaţie politică centralizată, dispunând de mijloace de constrângere sau de convingere asupra statelor şi de putere de coordonare a instituţiilor tehnice şi regionale. De fapt, toate eforturile realizate până acum, nu au permis apropierea de această     schemă teoretică. Toate alegerile decisive marchează voinţa statelor de a păstra sistemul interstatal. Sigur, numeroase organizaţii au fost create, dar chiar numărul lor mare evocă grija de a le plasa în poziţie de inferioritate în raport cu marile puteri. Dispersia responsabilităţilor, întrepătrunderea domeniilor de acţiune a organizaţiilor face şi mai dificilă coordonarea lor şi justifică refuzul de a le recunoaşte o putere de decizie autoritară. Această atitudine negativă a statelor are şi excepţii, mai ales la nivel regional, unde solidarităţile sunt mai marcante şi mai evidente.

În ciuda regreselor temporare, tendinţa generală merge spre o coerentă şi o eficacitate sporită a organismelor internaţionale. Crizele şi tensiunile societăţii internaţionale, demonstrând insuficienţele cooperării interstatale, obligă fortificarea reţelei de organizaţii şi să le fie încredinţată soluţionarea problemelor din ce în ce mai dificile.

Înainte de al doilea Război Mondial apelurile în favoarea unei organizaţii structurate în relaţiile internaţionale au rămas mult timp de domeniul doctrinei sau al propagandei. Triumful interstatalismului părea oamenilor de stat incompatibil cu orice sacrificiu al suveranităţii. Astfel, primele iniţiative au vizat doar ameliorarea procedurilor tradiţionale de cooperare.

Şocul primului război mondial a permis luarea în calcul a unei adevărate revoluţii, prin construirea unei puteri internaţionale de drept, superioare statelor: Societatea Naţiunilor este creată prin Conferinţa de pace de la Versailles din 28 aprilie 1919, în scopul de a menţine în perioada de pace solidaritatea popoarelor democratice şi de a împiedica un nou război civil.

4.1. Expansiunea normativă.

Intensificarea relaţiilor internaţionale, conştientizarea interdependenţelor existente au favorizat şi mai mult progresul cantitativ al dreptului internaţional decât dezvoltarea organizaţiilor internaţionale. Totuşi, cele două fenomene sunt legate între ele, pentru că funcţionarea acestor organizaţii a dat naştere unei mişcări convenţionale importante şi unei ramuri specifice complementare dreptului internaţional.

Mult timp aflată sub influenţa ritmurilor specifice ale procesului cutumiar şi convenţiilor bilaterale, îmbogăţirea normelor internaţionale se accelerează şi se raţionalizează odată cu procedura de codificare şi cu generalizarea convenţiilor multilaterale la nivelul diferitelor ramuri ale dreptului internaţional. Intrarea pe scena internaţională a mai mult de o sută de noi state dă un nou suflu acestei tendinţe, în acelaşi timp într-un sens revizionist, cât şi în sensul extinderii tuturor aspectelor ale vieţii sociale.

În secolul al XIX-lea evoluţia rămâne destul de lentă. Sunt cu precădere vizate dreptul războiului şi cel al comunicaţiilor internaţionale, şi într-o mai mică măsură şi destul de tardiv, dreptul umanitar şi dreptul comercial. Acesta este caracteristic unui drept elaborat de către şi pentru marile puteri ale epocii, aflate încă sub influenţa doctrinelor mercantiliste.

Dreptul războiului s-a îmbogăţit cu reglementarea de neutralitate permanentă (Elveţia, 1815; Belgia, 1831) şi cu reglementarea războiului maritim, prin Tratatul de la Paris din 1856. Prevederea conflictelor şi anticiparea lor se bazează pe o resuscitare a tehnicii arbitrajului.

Dreptul comunicaţiilor se dezvoltă în paralel cu progresul tehnic: creşterea intensităţii traficului maritim şi nevoile marilor puteri au condus la impunerea principiului libertăţii strâmtorilor şi a canalelor interoceanice. Principiul libertăţii mărilor fusese deja definit de o manieră extensivă, în cazul fluviilor internaţionale. Sunt reglementate în mod progresiv transporturile feroviare, relaţiile poştale şi telegrafice.

Prima tentativă de umanizare a dreptului războiului a fost luată cu ocazia Convenţiei Crucii Roşii în 1864. A trebuit să se aştepte până la Convenţia din 1890 pentru a se da curs declaraţiei de intenţie de abolire a sclavajului, enunţată încă din 1815. Progresul este evident, prin adoptarea ulterioară a „tratatelor-lege” multilaterale, pentru protecţia sănătăţii, proprietăţii industriale (Paris 1883), a operelor literale şi artistice (Berna, 1886). Contrar acestui progres, procedeul tradiţional al tratatelor bilaterale rămâne în continuare valabil şi utilizat în rezolvarea chestiunilor comerciale internaţionale şi se realizează aici de o manieră indirectă, prin inserţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, fapt ce autorizează generalizarea dispoziţiilor cele mai recente.

Începutul secolului al XX-lea este marcat în mod special de dezvoltarea dreptului războiului. „Jus in bello” a avut două mari Conferinţe la Haga, în 1889 şi 1907, ce au elaborat trei, respectiv 13 convenţii asupra prevenirii războiului, desfăşurării ostilităţilor şi asupra regimului de neutralitate. S-au înregistrat progrese şi în domeniul umanitar. „Jus ad bellum” marchează prohibiţia parţială (Pactul Societăţii Naţiunilor) şi mai apoi totală (Pactul Briand-Kellogg din 28 august 1928) referitoare la agresiunea armată. Marile organizaţii (Societatea Naţiunilor şi O.I.T.) favorizează negocierea a numeroase convenţii tehnice şi sociale şi deschid calea primelor încercări de codificare în dreptul internaţional (Geneva, 1930).

Totuşi, criza din 1929 şi reacţiile protecţioniste pe care ea le-a declanşat ne demonstrează inconvenientele absenţei unei ordini economice internaţionale. Gravele atingeri ale drepturilor fundamentale ale individului dovedesc caracterul destul de teoretic al normelor convenţionale şi în acelaşi timp insuficienţa procedurilor de control exercitate de către organismele internaţionale[3].

Epoca contemporană, după cel de-al doilea război mondial, cunoaşte o asemenea expansiune în domeniul normelor internaţionale că se poate vorbi de o veritabilă „explozie” normativă şi este oportun să se dividă dreptul internaţional într-un anumit număr de ramuri, dacă nu chiar de discipline autonome: dreptul războiului şi neutralităţii, dreptul mărilor, dreptul aerian, dreptul diplomatic şi consular, dreptul tratatelor, sectoare tradiţionale, trebuie adăugate teme complet sau parţial inedite, dreptul spaţial, protecţia drepturilor anului, dreptul internaţional al economiei şi al dezvoltării, drept administrativ internaţional, drept al organizaţiilor internaţionale, dreptul mediului, dreptul cooperării ştiinţifice şi tehnice etc. Discipline pe care le credeam deja „stabilizate” şi deci într-o foarte mică măsură îndreptate spre o îmbogăţire convenţională substanţială sunt repuse în discuţie; de aici, un nou avânt al procesului cutumiar şi convenţional. Ilustrările cele mai frapante ale acestui fenomen sunt dreptul mărilor şi dreptul internaţional economic şi într-o mai mică măsură dreptul tratatelor sau cel al mediului.

Nu trebuie să fim miraţi de o astfel de situaţie; ea răspunde unei nevoi de coerenţă şi siguranţă juridică, care se resimţea deja într-o comunitate internaţională redusă la circa 60 de state. Autorii Cartei Naţiunilor Unite nu şi-au fixat ca obiectiv codificarea şi dezvoltarea dreptului internaţional (art. 13). Această nevoie nu putea fi decât amplificată într-o societate ce numără aproape 200 de state.

5. Adaptarea calitativă a dreptului internaţional

Relativa pacificare a societăţii internaţionale contemporane conduce la punerea accentului pe relaţiile din timp de pace, care au un caracter esenţial economic. Pe măsură ce se măreşte comunitatea internaţională accentul se deplasează de la problemele comerciale şi monetare ale marilor puteri spre cele de dezvoltare economică. Se observă o inversare a raporturilor de prioritate între menţinerea păcii şi dezvoltarea economică şi socială; pentru autorii Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, stabilirea unei ordini economice internaţionale eficace este o garanţie pentru securitatea internaţională; pentru majoritatea actuală a statelor, relaţiile pacifiste reprezintă condiţia prealabilă a unei dezvoltări economice.

Obiectivele dreptului internaţional s-au diversificat: menţinerea păcii trebuie corelată cu decolonizarea, lupta împotriva rasismului şi a apartheidului, cu dezarmarea, protecţia drepturilor omului, a mediului şi a resurselor naturale, cu exigenţele unei dezvoltări rapide. Fiecare din aceste preocupări antrenează anumite ramificaţii complementare diverselor ramuri ale dreptului internaţional; astfel, prevenirea poluării acţionează asupra dreptului mărilor, dreptului fluvial internaţional, dreptului aerian, dreptului internaţional economic etc.

Această conştientizare a interdisciplinarităţii are consecinţe vizibile asupra metodelor de elaborare a dreptului. Procesul de codificare organizat şi trasat de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite a apărut, timp de 20 de ani, bine adaptat demersului de dominaţie juridică. Dar astăzi, el se arată insuficient de dinamic. În domeniul economic, atât pentru dreptul mărilor, cât şi pentru dreptul mediului, statele preferă să impună un anumit număr de principii fundamentale din care se vor deduce reglementările convenţionale, în loc să urmeze metoda inductivă tradiţională, de la particular la general. Această abordare prezintă anumite caracteristici. Statele, mult mai conştiente de implicaţiile alegerilor lor, ezită să încalce regulile de bază şi se angajează să le respecte[4].

Această atitudine este cu precădere evidentă în privinţa angajamentelor cu caracter financiar, cum ar fi cele de asistenţă pentru statele subdezvoltate sau reglementare monetară internaţională, şi are şi un caracter mai general: pentru că trebuie să se adapteze realităţilor unei schimbări continue, regulile dreptului internaţional economic nu prezintă în general rigoarea şi cu atât mai puţin rigiditatea normelor ce acţionează în domeniile mai „tradiţionale”. Mai maleabile şi mai flexibile, aceste norme sunt scrise intenţionat la condiţional-optativ şi constituie mai mult nişte îndemnuri decât comenzi, descriu obiective dezirabile şi nu obligaţii de rezultat şi comportament. Recurgerea la instrumente juridice mai puţin constrângătoare, cum ar fi recomandările organizaţiilor internaţionale, acordurile informale, angajamentele subcondiţionate, „codurile de conduită”, permit asigurarea cooperării între state, păstrându-i intactă suveranitatea.

În schimb, un interes cel puţin egal celui arătat formulării normelor abstracte este arătat şi ameliorării continue a reglementărilor iniţiale şi controlului efectuării lor. Aceasta se traduce mai întâi prin acceptarea conceptului „dualităţii normelor”, dacă nu chiar a „pluralităţii normelor”. Această încălcarea a regulii de drept tradiţională, evidentă mai ales în dreptul dezvoltării, a fost necesară datorită diversificării subiectelor vizate, aceste norme nu puteau regla raporturi între ţările dezvoltate cu ţările în curs de dezvoltare, raporturi între acestea din urmă, raporturi între ţările grav atinse de criza economică cu celelalte categorii de state. Aceasta conduce la înscrierea fiecărei etape de reglementare într-o schemă de termen mediu sau lung, denumite după caz „strategie internaţională” sau „program integrat”. Se pun deci în practică proceduri de informare şi control, adoptate fiecărui caz în speţă, de la formulele cele mai oficioase şi până la reglarea arbitrară sau jurisdicţională internaţională.

Va fi deci chiar posibil să se prevadă mecanisme de sancţiuni mai eficace decât modalităţile tradiţionale ce făceau apel la responsabilitate internaţională între state. Aceste sancţiuni, în raport cu regulile pe care le vizează şi trebuiesc respectate, sunt graduale şi suple: dezbateri în contradictoriu, publicarea de rapoarte, ameninţări de excludere (BIRD şi FMI), arbitraj, recurs jurisdicţional excepţional (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene).

Vedem astăzi concretizarea progresivă a noţiunii de „responsabilitate comună a Statelor faţă de comunitatea internaţională”, traducere juridică a faptului că solidaritatea şi interdependenţa statelor sunt în creştere. Astfel, Charta drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor (1974) stabileşte ca responsabilităţi comune exploatarea fundului mărilor, „patrimoniu comun al umanităţii”, şi protecţia mediului. Punctul final în evoluţia dreptului internaţional în această direcţie s-ar traduce prin recunoaşterea unei ierarhii a normelor şi prin extinderea conceptului de crimă internaţională asupra tuturor atingerilor grave aduse normelor superioare (agresiune, dominaţie colonială, genocid, poluare masivă a atmosferei şi a mărilor). Totuşi, statele ezită încă să se angajeze pe această direcţie, care ar consacra un recul net al interetatismului.

De altfel, nu au dispărut încă toate obstacolele politice şi tehnice care au frânat până aici apariţia unui drept internaţional coerent şi structurat. Procedurile de adoptare şi intrare în vigoare a celor mai importante angajamente convenţionale rămân lente şi greoaie, în aşa măsură că ameliorarea acestor proceduri a devenit preocuparea comună a organizaţiilor universale. Este necesar în special dezvoltarea celor mai flexibile tehnici de adaptare continuă a tratatelor, ţinând cont de ritmul rapid al progresului tehnic. În ceea ce priveşte metodele „moderne” de elaborare a dreptului, ele prezintă nişte dezavantaje: incertitudini asupra stării dreptului pozitiv, fapt ce favorizează violarea sa; riscuri crescânde în ceea ce priveşte incompatibilitatea normelor internaţionale între ele. Acest risc de incompatibilitate provine nu numai din multiplicarea regulilor de drept internaţional, dar poate cât mai ales, din regionalismul juridic.

6. Consolidarea dreptului internaţional regional[5].

Dezbaterea asupra regionalismului internaţional prezintă multiple faţete, politice, economice, ideologice, juridice. Din acest ultim punct de vedere, întrebarea care se impune este dacă regionalismul juridic este oportun din punct de vedere internaţional general: favorizând instituţiile regionale şi dând putere „corpului” normelor regionale, ar putea părea că se doreşte evitarea mecanismelor universale şi frânarea adoptării regulilor generale; dar în acelaşi timp, dispunem astfel de un „laborator de idei şi practică”, şi graţie acestei anticipări experimentale au fost realizate noi progrese la nivel mondial.

De 30 ani încoace, tendinţa de regionalizare s-a întărit şi generalizat în urma a două fenomene majore: decolonizarea şi încercările de integrare politică şi economică. Decolonizarea a făcut ca ţările continentelor african şi asiatic să aibă aceleaşi preocupări ca cele avute de America Latină de la începutul secolului al XIX-lea: toate noile state încearcă să elaboreze la nivel regional reguli pe care ele le vor apăra în mod colectiv în faţa instanţelor universale, în domeniul luptei împotriva colonialismului succesiunii statelor, reglementării diferendelor teritoriale, dezvoltării. Marile puteri şi statele europene nu mai sunt în măsură să împiedice finalizarea acestor revendicări şi vor fi de aici încolo şi ele tentate de strategia regională, ca tactică defensivă. Modalităţile de elaborare a dreptului mărilor în cursul ultimilor 20 de ani demonstrează în mod clar acest fenomen.       Dezvoltarea dreptului regional împrumută metode complexe, unde se combină procesul cutumiar tradiţional – a cărui legitimitate a fost admisă de jurisprudenţa internaţională – cu diplomaţia „parlamentară” în cadrul conferinţelor şi organizaţiilor regionale. Dar regionalismul nu este numai o reacţie de protecţie împotriva unui mediu internaţional ostil şi defavorabil. Este, de asemenea, un fenomen pozitiv, care dezvăluie solidarităţi mai puternice decât la nivel universal. El dă naştere, cel puţin, unei reţele foarte dense de relaţii de cooperare şi de mecanisme de control constrângătoare pentru state (protecţia drepturilor omului în cadrul Consiliului Europei sau al O.S.C.E.). În anumite conjuncturi speciale, regionalismul permite apariţia unor ordine juridice atât de specifice, încât cu greu pot fi detectate în ele elemente ale dreptului internaţional. Aceste ordini juridice se caracterizează prin: importanţa ocupată de actele unilaterale „autoritare”, adică a normelor juridice elaborate de şi în numele organizaţiei regionale, prin importanţa procedurilor jurisdicţionale de control a comportamentului statelor membre, şi eventual prin efectul direct al normelor respective ce se manifestă asupra indivizilor.

Având în majoritatea timpului ca obiectiv crearea unei uniuni vamale sau economice, aceste organizaţii integrate se bazează pe politici economice comune, care supun statele membre unei ordini economice internaţionale mult mai coerentă şi eficace decât cea existentă pe plan universal. Astfel, regionalismul poate părea ca un „contra-model”, susceptibil de a împiedica încercările actuale de reorganizare a ordinii economice internaţionale. Dar este de asemenea o bună ocazie de a testa anumite încercări de reformă în raporturile dintre statele în curs de dezvoltare sau în raporturile dintre statele dezvoltate şi cele subdezvoltate.

Atât timp cât nu este vorba decât de o cooperare regională, raporturile între ordinea juridică regională şi dreptul internaţional general rămân conforme problematicii tradiţionale: se convine să se aplice regulile obişnuite asupra compatibilităţii cutumelor şi a convenţiilor particulare, cu cutumele şi convenţiile de uz general. Apariţia organizaţiilor „supranaţionale” obligă la o reconsiderare a acestei problematici, atât pe plan cantitativ, cât şi calitativ. Cazul Uniunii Europene este un bun exemplu: U.E. se substituie statelor sale membre, ca actor pe scena internaţională, într-un număr din ce în ce mai mare de domenii (vamă, comerţ, pescuit maritim, protecţia mediului etc.) şi această tendinţă va fi şi mai accentuată odată cu accelerarea integrării (politică socială, imigrare, relaţii externe etc.). Se înmulţesc ipotezele care susţin concilierea imperativelor de drept comunitar cu cele ale dreptului internaţional (în special dreptul tratatelor).

Dar întrebarea se pune mai ales din punct de vedere calitativ şi în termeni inediţi: raporturile între dreptul internaţional şi dreptul comunitar trebuie reglate după problematica dreptului internaţional general sau după aceea a raporturilor drept internaţional – drept naţional? Jurisprudenţa comunitară caută cu prudenţă un răspuns la această întrebare: ea încearcă să salveze autonomia normativă a dreptului comunitar, respectând în acelaşi timp principiul superiorităţii dreptului internaţional general asupra ordinelor juridice parţiale.

7. Analiză doctrinală

În mod natural, evoluţia doctrinei se explică în mod clar prin evoluţia vieţii internaţionale însăşi, evoluţie pe care dreptul pretinde că o încadrează. Cinismul voluntarismului pozitiv, care pretinde să descrie dreptul aşa cum este el, fără să se ocupe de finalităţi sau de morală, este dominant pe parcursul întregului secol XIX. După Primul Război Mondial şi conform spiritului Societăţii Naţiunilor, doctrina va încerca să explice de o manieră raţională mecanismele dreptului internaţional, fără a ceda tentaţiei amoraliste, dar fără a rezista celei abstracţioniste.

De la 1945, se disting cu precădere două tendinţe, în ciuda marii diversităţii de opinii: o parte a doctrinei reia latura pozitivistă, dar debarasându-se de dogmatismul voluntarist ce o caracteriza, în timp ce la pol opus, se situează alţi autori ce adoptă militantismul juridic. Trebuie să realizăm însă, că această clasificare este simplistă: vechi curente continuă să existe să reapară şi mulţi autori combină în mod conştient sau nu, doctrine în aparenţă foarte diferite, dar statul şi funcţiunile sale rămân mereu în centrul tuturor controverselor;

7.1. Pozitivismul

Pozitivismul este o noţiune ambiguă. În sensul propriu, susţinătorii săi se limitează să descrie dreptul în vigoare, şi în această accepţiune puţini internaţionalişti recuză termenul şi calificativul de „pozitivişti”. Totuşi, pentru o lungă perioadă de timp şi mai ales astăzi, acest sens iniţial, original, a fost ocultat, de aici confiscarea pozitivismului de către voluntarism, care reprezintă o reconstrucţie a realităţii plecând de la un postulat discutabil precum acela care spune că voinţa statului constituie fundamentul cu caracter obligatoriu al regulilor de drept. Sub această formă, „pozitivismul”, a devenit de la Vatel încoace doctrina dominantă şi a rămas astfel până către primul sfert al secolului XX. Continuând să exercite o mare influenţă, el a suferit apoi o oarecare eroziune sub efectul mai multor fenomene: renaşterea, dreptului natural şi apariţia militantismului juridic, cât şi diversificarea doctrinală împreună cu contestările Kelviene, obiective şi pragmatice.

După Moser şi G.F. Martens, tradiţia pozitivistă s-a instaurat puţin câte puţin, pentru a deveni către sfârşitul secolului al XIX-lea marea şcoală pozitivistă clasică. Ea a apărut ca urmare a introducerii pozitivismului în ştiinţele sociale, deci în cea juridică de asemenea, şi mai ales datorită lucrărilor a doi autori germani: Jellinek, teoretician de drept public general şi Triepel, internaţionalist şi fost decan al Facultăţii de drept din Berlin. Pozitivismul clasic se defineşte prin două trăsături caracteristice: el este etatist şi voluntarist, pentru că admite că statul este unica izvoare de drept şi în consecinţă acesta nu depinde decât de voinţa sa. Plecând de la aceste premize, el nu are nici o dificultate în a gândi precum Vattel şi să conserve ca şi el, sistemul interstatal edificat de către fostul regim. El îl modernizează totuşi prin completa eliminare a dreptului natural şi printr-o analiză sistematică, ştiinţific făcută graţie unei creşteri sporite a datelor practice şi a progresului metodologiei.

La începutul sec XX, italienii Anzilotti şi Cavaglieri s-au adăugat acestora. Cu ei, efortul de sistematizare se dezvoltă şi mai mult. Pentru ei, obiectul ştiinţei dreptului este dreptul pozitiv; funcţia sa principală este să determine şi să explice regulile în vigoare „compunându-le într-o formă de sistem logic”. O parte a doctrinei franceze contemporane se străduieşte să reînnoiască abordarea voluntaristă tradiţională, abordare cea sedus şi un mare număr de autori din Lumea a III-a.

Totuşi, incapacitatea statelor de a menţine pacea şi incapacitatea sistemului interstatal fondat pe respectul suveranităţii, de a se adapta pe deplin exigenţelor solidarităţii internaţionale au antrenat regresiunea acestui „pozitivism” format de altfel din realităţi ale vieţii internaţionale, realităţi pe care el se mulţumeşte în a le descrie. Din această cauză pozitivismul clasic va fi ţinta a două tipuri de atacuri chiar din partea acelora ce acceptă postulatul anti-idealist.

Se presupune substituirea teoriei voluntarismului juridic cu alte teorii; acesta este scopul urmărit de şcoala normativistă condusă de Hans Kelsen pe de o parte şi de şcoala obiectivistă sau sociologică condusă de G. Scelle pe de altă parte. Ambele încearcă să de o explicaţie celor două concepte – cheie ale pozitivismului clasic, statul şi suveranitatea, propunând nişte alternative.

7.2. Normativismul.

Teoria normativistă a lui Kelsen, care împreună cu Alfred Verdross şi Joseph l. Kunz au fondat „Şcoala de la Viena” se caracterizează prin dorinţa de a debarasa dreptul de toate „impurităţile sale”. El însuşi o caracterizează ca fiind „teoria pură” a dreptului.

Definindu-se pozitivişti, Kelsen şi şcoala sa recunosc existenţa statului, dar de o manieră au totul diferită de cea a pozitiviştilor clasici. Definind dreptul ca un complex ordonat de norme asimilabile statului, ei deduc din acest postulat dispariţia suveranităţii. În plus, spre deosebire de pozitiviştii clasici, normativişti nu recunosc statelor calitatea de subiecte directe şi exclusiviste de drept internaţional şi acordă o importanţă decisivă noţiunii de sancţiune.

Ca şi Kelsen, George Scelle respinge noţiunea de suveranitate statală, dar din motive diferite. Inspirându-se din temele lui Duquit, Scelle extinde concepţia solidaristă a acestuia asupra societăţii internaţionale şi observă că solidaritatea socială există şi aici, ca şi în societatea internă. După părerea sa, nu există nici o diferenţă de natură (esenţă) între cele două, pentru că ambele sunt două „societăţi-indivizi”.

„Societatea internaţională rezultă nu din coexistenţa şi juxtapunerea statelor, ci din contră, din întrepătrunderea popoarelor gratie comerţului internaţional (în sens larg). Ar fi foarte curios ca fenomenul de sociabilitate, care se află la baza societăţii statale, să se oprească la frontierele statului”. Odată făcute aceste constatări, Georges Scelle poate contrabalansa pozitivismul clasic şi spune că dreptul internaţional este, ca şi dreptul intern, un drept care se aplică indivizilor, aceştia fiind deja membri în diferite societăţi naţionale. Nu există drept interstatal. Dreptul internaţional trebuie să se numească „dreptul oamenilor”, cuvântul „oameni” fiind folosit în sensul de „indivizi”.

Începând chiar de atunci, societatea internaţională universală deţine singură suveranitatea şi inexistenţa organelor internaţionale superioare statelor relevă o „carenţă instituţională”, fapt ce este uşor şi mai ales necesar de remediat.

Alţi autori, abordând analiza sociologică ca şi Georges Scelle, ajung la nişte concluzii mai puţin revoluţionare. În toate lucrările lor, accentul este pus pe ansamblul realităţilor sociale, în primul rând pe acţiunea puterii politice, ca factor de formare şi transformare a dreptului. Sub rezerva că nu-şi refuză nici anumite investigaţii în afara dreptului, acest curent „realist” se asemănă într-o largă măsură cu neopozitivismul pragmatic.

7.3. Pozitivismul pragmatic.

În faţa acestor teorii atrăgătoare şi contradictorii, toate fondate pe postulate neverificabile, un mare număr de autori gândesc că „teoriile generale” nu corespund unei atitudini ştiinţifice şi refuză să se lase încadraţi într-un anume sistem teoretic. Pentru ei, este posibilă doar descrierea statului de drept pozitiv, printr-un examen sistematic şi o prezentare ordonată a conţinutului diverselor izvoare de drept, jurisprudenţei şi a practicii diplomatice. Dacă ei rămân pozitivişti, ei o fac fără să acorde importanţă unui concept decât numai în măsură în care este deja ştiut că acel concept domină practică internaţională. Pornind deci de la o abordare pragmatică – de aici numele de „ştiinţă empirică” – ei ajung să recunosc valoarea explicativă a două noţiuni: suveranitatea statului, supunerea sa în faţa dreptului internaţional. Doctrina franceză în marea sa majoritate, s-a raliat la această tendinţă preconizată de J. Basdevant şi G. Gidel între cele două războaie mondiale. Acest fapt a fost susţinut şi de o parte a doctrinei anglo-saxone şi de alţi numeroşi autori importanţi de diverse naţionalităţi. Deşi încă incomplet stabilizată, doctrina ţărilor din Est de după „perestroika” pare să se orienteze de asemenea cu precădere în această direcţie .

7.4. Renaşterea dreptului natural.

Această renaştere este o nouă reacţie împotriva pozitivismului clasic. Din punct de vedere filosofic ea se situează în curentul anti-pozitivist şi idealist. Din punct de vedere obiectiv, ea se bazează pe necesitatea de a lupta împotriva efectelor nefaste cauzate de anarhia suveranităţilor statale. După Primul Război Mondial, un compatriot al lui Grotius, care compară sistemul lui Vattel cu o „bază falsă”” spune că în ziua de 4 august 1914 a murit „nu dreptul oamenilor în sine, nu tot dreptul oamenilor, ci acel amalgam de ipocrizie, de cinism, de repetare continuă şi de acceptare a îndatoririlor imperiale ale statelor şi clemenţă pentru fiecare fapt reprobabil comis de către un stat”.

Precedând acest curent de opinie, peste tot în lume, mulţi autori au contribuit la revalorizarea acestui „ireductibil” drept natural. Scriind în sec. XX, toţi aceşti autori nu confundă, cum a făcut odată Vitoria, dreptul natural cu dreptul oamenilor. Urmând lui Grotius, ei disting cu precizie dreptul natural şi dreptul pozitiv, şi, contrar lui Pufendorf, ei acordă în studiile lor un loc foarte important dreptului pozitiv. Se ridică mereu voci autorizate care regretă faptul că noii partizani ai dreptului natural au adoptat o poziţie puţin ştiinţifică, introducând prin intermediul dreptului natural, morala în drept. Totuşi, prin numărul şi calitatea adepţilor săi, jus-naturalismul s-a impus ca o tendinţă persistenţă a doctrinei contemporane.

7.5. Apariţia militantismului juridic.

Aşa cum e de netăgăduit că politica domină viaţa internaţională, tot astfel, e de preferat să nu se confunde politica internaţională cu dreptul internaţional. Astfel a fost formulat postulatul pozitivismului, susţinut de către „tendinţă politică”: pentru autorii ataşaţi de această abordare, „neutralitatea” pozitivismului nu este decât o aparenţă sau o ipocrizie; în plus, refuzând să asocieze dreptul cu politica, pozitiviştii îşi interzic o analiza realistă a fenomenelor juridice internaţionale.

Autorii acestei tendinţe nu se mulţumesc să preconizeze mereu o metodă de analiză mai deschisă, impregnată cu date din ştiinţe politice, aşa cum au făcut autorii ce se autoreclamă „autorii realismului sociologic”. După Hobbes, dar în funcţie de orientări ideologice foarte variante şi chiar contradictorii, ei încearcă adeseori să facă din doctrina dreptului internaţional, un instrument de acţiune politică. Găsim autori reprezentativi şi în Vest, şi în Est, şi în Lumea a III-a.

În Occident, în umbra unei abordări „realiste”, militantismul este net perceptibil într-un curent al doctrinei anglo-saxone ilustrat de către englezul Georg Schwarzenberger şi americanul Myres S. Mc Dougal, care insistă pe funcţiunea ideologică a dreptului.

Succesul acestei abordări în lumea anglo-saxonă nu trebuie să mire: ea corespunde unei anumite tradiţii britanice – ataşarea dreptului internaţional asupra studiului relaţiilor internaţionale – şi faptului că ştiinţele politice sunt în mare vogă în Statele Unite.

După aceşti autori, dreptul internaţional nu există decât în serviciul politicii, ce este un factor privilegiat dacă nu chiar exclusiv al relaţiilor internaţionale. Pentru Schwarzenberg funcţia principală a dreptului internaţional „este de a ajuta la menţinerea supremaţiei forţei şi a ierarhiilor stabilite pe baza puterii”. Mc Dougal critică juriştii de drept internaţional care persistă în punerea accentului de o manieră excesivă asupra regulilor tehnice, disociindu-le de politică, ca factor de inspiraţie a deciziilor”. Combinată cu o mică doză de idealism – spre exemplu ideea că scopul dreptului internaţional este de a salva libertatea şi demnitatea umană, – o astfel de abordare ia cu uşurinţă o tentă ideologică, în speţă anticomunistă.

În ţările din Est. Acest militantism poate, abordând alte postulate, încerca să facă din dreptul internaţional nu un instrument de menţinere a acestui status quo internaţional, ci o unealtă pentru a contesta. Drumul a fost deschis de către juriştii din ţările comuniste încă de la apariţia U.R.S.S., într-un context internaţional ostil acestui tip inedit de regim politic. O societate internaţională dominată de către statele burgheze, structural orientate spre imperialism este inacceptabilă şi dreptul care o defineşte trebuie să fie combătut. În formularea sa contemporană, această doctrină îşi fixează ca scop de a face din dreptul internaţional un drept al „coexistenţei pacifiste”, concept imaginat pentru a răspunde exigenţelor politicii de relaxare. Ambiţia mărturisită a acestor autori este să contribuie la reculul influenţei ideologiilor liberale şi capitaliste în relaţiile internaţionale.

În Lumea a III-a. Această combinaţie de realism şi ideologie socializată tinde să câştige cercuri din ce în ce mai largi, şi este dominantă la autori din Lumea a III-a. Obiectivul este totuşi altul şi vizează mai ales promovarea instaurării unei noi ordini internaţionale, în principal în domeniul economic. Contestarea dreptului internaţional tradiţional îmbracă la aceştia forme foarte diverse, care merg de la analize marxiste mai mult sau mai puţin tradiţionale sau de la o formulare „partizană” obiectivismului sociologic până la abordări puternic impregnate cu empirismul anglo-saxon sau francez. Anumiţi scriitori occidentali se raliază acestui curent, care a exercitat o influenţă importantă asupra majorităţii autorilor din ţărilor francofone în dezvoltare.

După Ch. Chanmont, care şi-a fondat teoria pe o analiză a contradicţiilor care traversează viaţa internaţională, el regândeşte sistemul internaţional dintr-o perspectivă critică: „în faţa viziunii abstracte a dreptului internaţional conceput ca o armonizare a societăţii internaţionale printr-o solidaritate şi o cooperare aparente se plasează conştientizarea datelor imediate a relaţiilor internaţionale şi care sunt mai întâi formate din contradicţii”.

„Obligaţia juridică nu are conţinut normativ autonom, ci acest conţinut este reflexul unei situaţii care se exprimă prin manifestări de voinţă. Nu este vorba de o voinţă difuză, cu atât mai puţin de o voinţă mondială”. Este deci vorba mai întâi de o încercare de demitificare a dreptului internaţional, de denunţare a caracterului pervers a dreptului internaţional clasic, şi mai apoi de efortul de a-l transforma într-un instrument de „democratizare” a vieţii internaţionale.

8. Dreptul internaţional –  un drept aplicabil unor entităţi suverane.

Aşa cum o demonstrează multe studii, chiar sumare, curentele de opinii care divizează doctrina, chestiunea statului domină toate controversele. Din acest punct de vedere nu este uşor să vedem aceste entităţi, care se vor „suverane peste tor”, „deasupra tuturor” capabile să se supună dreptului, iar libertatea lor de acţiune limitată de către acest şi acelaşi drept.

În plan teoretic, problema se pune cu aceeaşi, dacă nu cu şi mai multă acuitate în ceea ce priveşte dreptul public intern, despre a cărui existenţă, P. Weil spunea că „ţine de domeniul miracolului”: suveranitatea statului nu depinde de nimic. Acest lucru nu se petrece la fel în cadrul societăţii internaţionale. În cadrul acesteia, coexistă entităţi egale, având aceleaşi pretenţii în cadrul exerciţiului unei suveranităţi absolute. Dreptul internaţional este regulatorul indispensabil pentru această coexistenţă şi în ordinea internaţională, dreptul, departe de a fi incompatibil cu suveranitatea statelor, el reprezintă corolarul necesar: statul nu se concepe în mod izolat şi este tocmai ceea ce-l deosebeşte de imperiu; de atunci, conceptul de suveranitate nu poate, primi un sens absolut, ci semnifică faptul că statul nu este subordonat nici unui altui stat, dar că el trebuie să respecte regulile minimale garantând acelaşi privilegiu tuturor celorlalte state. Acesta este obiectivul principal şi fundamentul dreptului internaţional modern.

Aşa cum spunea Baschevant, „punctul de plecare în ordinea juridică internaţională actuală se află în principiul suveranităţii”. Acest element are ca urmare nota predominantă a structurii de coordonare în societatea internaţională, chiar dacă apar şi elemente ale unui drept de subordonare.

Mulţi autori au constatat că alături de dreptul clasic, „relaţional”, şi paralel cu el, funcţionează un alt drept „instituţional”, cu o structură diferită. Dar apariţia acestei noi structuri în ordinea internaţională nu cauzează dispariţia primei. Dacă s-ar produce o astfel de evoluţie, nu am mai putea vorbi de un drept internaţional specific şi distinct de drepturile naţionale: nu ar mai exista decât un drept „mondial”, drept intern al unei comunităţi internaţionale integrate şi ipotetice. Aşa cum scria Anzilotti: „desăvârşirea dreptului internaţional prin constituirea unei puteri statale superioare diverselor state – Statul federal universal – ar semnifica în realitate sfârşitul dreptului internaţional; acesta ar fi înlocuit cu dreptul public intern al noului Stat”.

În starea actuală, o simplă observare a faptelor ne arată coexistenţa a două categorii juridice distincte; pe de-a parte o pluralitate a drepturilor naţionale, ce sunt cadrele şi reflecţiile societăţilor strict integrate şi ierarhizate şi pe de altă parte dreptul internaţional, care se adresează înainte de toate, entităţilor suverane. Această concurenţă a suveranităţi egale conferă dreptului oamenilor caractere foarte particulare care îl disting în mod net de drepturile naţionale şi care conduc la ideea foarte controversată a fundamentului său.

9. Ordinea juridică internaţională

Mult mai mult decât dreptul intern faţă de care disputele doctrinale au dispărut aproape complet, în favoarea savantelor discuţii de natură tehnică, dreptul internaţional face astăzi obiectul unor pasionante confruntări între „şcolile” rivale.

Totuşi, dacă opoziţiile rămân acute în anumite puncte, intensitatea polemicilor asupra teoriei juridice are o evidentă tendinţa de diminuare, chiar dacă rumorile continuă să existe. Trebuie să vedem în aceasta o dovadă de maturitate, fără îndoială: atunci când la originile dreptului internaţional, prima preocupare a autorilor de drept a fost afirmarea suveranităţii Prinţului, doctrina s-a preocupat mai apoi, în contrabalans, de găsirea justificărilor teoretice asupra supunerii statului în faţa dreptului internaţional, cadru necesar pentru coexistenţa suveranităţilor. Această etapă este astăzi depăşită: sub rezerva unor ultime dispute duse în general de către specialişti în discipline non-juridice, existenţa dreptului – internaţional nu mai este astăzi contestată în mod serios, în pofida unei fluctuaţii doctrinale ce subzistă încă în ceea ce priveşte raporturile între ordinile juridice internaţionale şi interne.

Având originile în ideile lui Hobbes şi Spinoza, curentul „negator” al dreptului internaţional apare în orice timpuri. El adună filosofi şi jurişti de renume. Persistenţa războaielor şi frecventa violare a acestui drept au alimentat îndoielile asupra naturii sale juridice, adică asupra existenţei sale pe post de cadru de reguli obligatorii. În zilele noastre, noi „negatori” se recrutează din ştiinţa politică în plin având.

În mod curios, atunci când specialiştii acestei noi discipline se afirmă, observatorii atenţi ai realităţii internaţionale, în numele postulatelor abstracte, ei pierd această realitate din vedere în ceea ce priveşte existenţa dreptului internaţional, chiar atunci când viaţa internaţională este profund impregnată cu acest drept internaţional

Nu fără paradox, negatorii dreptului internaţional îi contestă existenţa în numele unei definiţii abuziv exigentă a dreptului. Bazându-se pe principiul că nu este drept decât acel drept care prezintă aceleaşi caractere şi chiar aceeaşi structură ca dreptul intern, ei constată că nu este cazul dreptului internaţional, şi „deci”, el nu constituie un ordin juridic valabil. Acesta nu ar trebui să existe, deci el nu există. Însă el există cu adevărat, dar este diferit; diferit atât în ceea ce priveşte elaborarea regulilor, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea lor, sau mai exact, el prezintă din aceste două puncte de vedere nişte caracteristici care nu sunt necunoscute dreptului intern, dar care nu au aceeaşi intensitate sau nu se produce cu aceeaşi frecvenţă statistică. În rest este destul de îndoielnic ca el să tindă către dreptul intern. În realitate, el evoluează conform logicii sale interne şi găseşte în noţiunea de suveranitate un factor esenţial de diferenţiere.

10. Negarea dreptului internaţional

Obiecţiile comune ridicate împotriva dreptului internaţional derivă dintr-o concepţie generală de drept. Dreptul constituie o serie de reguli obligatorii. Dar, pentru a fi complet, o definiţie a dreptului ar trebui să indice în plus şi modalitatea de a face acele norme, efectiv obligatorii. Imediat după aceea, societatea de drept trebuie să posede o organizaţie care să cuprindă autorităţi superioare: un legislator care stabileşte regula de drept, un judecător care rezolvă diferendele legate de aplicarea regulilor şi un jandarm care sancţionează violările acestor reguli, la nevoie chiar prin constrângeri materiale.

Existenţa acestor instituţii superioare cât şi a constrângerii materiale joacă un rol atât de decisiv în viaţa dreptului, încât ele se înserează în definiţia acestuia, din care ele fac parte integrantă. Astfel, în cadrul Statului, dreptul intern este „drept” pentru că statul este o societate instituţionalizată, dotată cu o organizaţie juridică superioară indivizilor şi distinctă de ei.

De la aceste premize tragem concluzia că existenţa dreptului internaţional este condiţionată de existenţa unei organizaţii suprastatale a societăţii internaţionale. Ori, o asemenea organizaţie este complet incompatibilă cu suveranitatea statului. Nu poate exista deci, şi de fapt nici nu există în societatea internaţională nici legislator, nici judecător şi nici jandarm. În lipsa acestei trinităţi necesare, dreptul internaţional nu ar fi decât un mit.

11. Natura dreptului internaţional.

Fără drept internaţional, ar fi viaţa internaţională complet anarhică? Uniţi în motivaţiile lor, negatorii s-au separat în faţa acestei întrebări. Câţiva autori nu dau înapoi în faţa perspectivei anarhiei. În calitate de discipoli ai lui Hobbes şi Spinoza, ei înglobează societatea internaţională unei societăţi de natură şi raporturile între statele suverane unor raporturi de forţă. În virtutea suveranităţii lor, statele pot recurge în mod deliberat la război. În loc să formuleze reguli de drept stabile, tratatele semnate între state nu exprimă decât reguli de prudenţă bazate pe starea de moment a raporturilor de forţă între părţi şi durează atât timp cât se precizează în tratat. Orice stat poate abroga în mod unilateral tratatele devenite contrare intereselor sale, dacă, dispune cel puţin de forţa necesară de a-şi impune decizia.

Către finele secolului XIX, germanul Adolf Lasson era reprezentatul cel mai cunoscut al acestui curent de opinie, fapt ce coincide în mod bizar cu conceptul relaţiilor între monarhii absoluţi ai fostelor regimuri. Cu puţin înainte de declanşarea celui de al doilea Război Mondial, suedezul Landstedt exprima o opinie similară. Printre autorii ştiinţei politice contemporane îi cităm în special pe Raymond Aron („Pace şi război între naţiuni”) care insistă pe caracterul normal al violenţei în relaţiile internaţionale, şi pe Hans J. Morgenthau, care constata şi el la rândul său, fragilitatea tratatelor.

Au apărut şi teze moderne: pentru polonezul Gumplo Wicz, în relaţiile lor pacifiste, statele observă doar un ansamblu de forme, iar pentru englezul John Austin, „dreptul internaţional” se reduce la reguli de morală internaţională sau de curtoazie internaţională cărora le lipseşte caracterul juridic obligatoriu, care sunt pozitive în sensul că ele se aplică în fapt aşa cum sunt şi nu cum ar trebui să fie. În Germania, Binder îi împărtăşea părerea şi adăuga ideea existenţei mesajelor internaţionale născute dintr-o practică constantă.

12. Dreptul internaţional redus la dreptul public extern al statului

Un loc important trebuie rezervat unei alte categorii de negatori. Contrar predecesorilor, ei recunosc că relaţiile internaţionale sunt bine reglate de regulile juridice. Numai că, în loc să constituie un drept internaţional propriu-zis, aceste reguli fac parte din dreptul statului ca drept public aplicat relaţiilor sale externe. Dreptul public statal se subdivizează astfel în două ramuri: dreptul public intern şi dreptul public extern, cel din urmă fiind tocmai dreptul internaţional. În plus, s-a precizat că acest drept public extern al Statului nu este decât un aspect al dreptului său constituţional. Într-adevăr acesta este cel care determină autorităţile statale având competenţa în a reprezenta statul în raporturile sale cu celelalte state.

La fel pentru regulile cărora le sunt supuse relaţiile internaţionale fiind stabilite prin procedura tratatelor, vom găsi în dreptul constituţional intern dispoziţiile ce desemnează autorităţile statale însărcinate cu încheierea acestor tratate şi trasează procedurile de urmat, pentru a face pe acestea din urmă obligatorii (ratificare). Astfel, după Albert Zorn, „dreptul oamenilor nu este juridic de drept, decât în măsura în care el devine drept constituţional”. Astfel, nu vor fi atâtea drepturi publice extern câte state există în lume, din fericire, pentru că dacă ar fi aşa, aceasta ar echivala în mod evident cu negaţia dreptului internaţional ca drept unic, distinct de dreptul statal.

13. Existenţa dreptului internaţional

Dovada cea mai evidentă şi probabil cea mai convingătoare a existenţei dreptului internaţional este furnizată de observarea, chiar superficială, a vieţii şi a relaţiilor internaţionale: dreptul internaţional există pentru că statele, oamenii politici, curentele de opinie, organizaţiile internaţionale guvernamentale sau nu, îl recunosc şi îl invocă, şi pentru că ar fi complet de neconceput ca atât de mulţi oameni consacră atât timp, energie, inteligenţă şi uneori bani, în urmărirea unei himere.

Guvernele, în mod special, ţin cont de dreptul internaţional – ceea ce nu înseamnă neapărat că îl şi respectă; dar aceasta este o cu totul altă problemă. Guvernele creează consilii – în special prin înfiinţarea Direcţiei afacerilor juridice în cadrul Ministerului Afacerilor Externe – în scopul de a determina conduita de urmat fie pentru a pune în practică preceptele sale, fie pentru a le interpreta în modul cel mai avantajos posibil, fie pentru a se apăra împotriva acuzaţiilor ce le sunt aduse, fie pentru a modifica regulile sau a crea altele noi. Aşa cum a remarcat G. de Lacharrière, statele au o „Politică juridică externă”, la fel cum au şi o politică externă în domeniile militar, economic sau cultural, adică „o politică despre drept şi nu neapărat determinată de către drept”; Statele încearcă deci să acţioneze asupra lui şi să-l utilizeze cu cel mai bun randament în interesul lor naţional.

Dreptul internaţional este un drept pozitiv, pentru că este recunoscut ca atare de către state, atât de cele supuse primului şef, de către judecători naţionali şi internaţionali, cât şi de statele care trebuie să asigure aplicarea sa. Statele recunosc de manieră diferită supunerea lor în faţa dreptului internaţional, fie că e vorba de dreptul cutumiar sau de cel convenţional.

Recunoaşterea prin Constituţiile statelor. Aproape toate Constituţiile elaborate după sfârşitul celui de al doilea Război Mondial, în perioada de plin avânt a dreptului internaţional, au adoptat această recunoaştere, la fel şi în cazul României după 1989.

De o manieră generală, în cadrul dezbaterilor diplomatice, statele încearcă mere să-şi întărească poziţiile sprijinindu-se pe argumente bazate pe reguli de drept internaţional. În cadrul ministerelor Afacerilor Externe din aproape toate statele lumii (inclusiv socialiste), există câte o direcţie a afacerilor juridice.

Participarea la organizaţiile internaţionale şi mai ales la O.N.U. obligaţia principală pe care toate organizaţiile internaţionale impun membrilor lor, este respectul dreptului internaţional. La 18 septembrie 1934 când U.R.S.S. a fost admisă la Societatea Naţiunilor, puterile occidentale au tras concluzia încurajantă că U.R.S.S. acceptă să se conformeze dreptului internaţional existent înainte de naşterea sa ca stat. Preambulul Pactului preciza că este important „să se observe în mod riguros prescripţiile dreptului internaţional, recunoscute de acum înainte ca fiind reguli efective de conduită a guvernelor”.

Astăzi, în preambulul Cartei Naţiunilor Unite, „popoarele Naţiunilor Unite” spun că sunt hotărâte să „creeze condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi a respectului pentru obligaţiile născute din tratate sau din alte izvoare de drept internaţional”. Primul articol, paragraful I al Cărţii specifică că unul din scopurile O.N.U. este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, realizând „prin mijloace pacifiste, conform principiilor de justiţie şi drept internaţional, medierea sau reglarea diferendelor”. În plus, articolul 4 cere ca statele care solicită să fie admise să se angajeze în actul lor de candidatură să accepte „obligaţiile prezentei Carte”. Acceptarea acestor obligaţii de către 190 State membre câte numără în prezent O.N.U., echivalează cu recunoaşterea quasi-universală a dreptului internaţional.

14. Aplicarea efectivă a dreptului internaţional de către tribunale naţionale este fondată pe recunoaşterea directă a statelor respective de a căror putere ţin. Dacă Constituţia ţării lor nu furnizează o bază juridică scrisă acţiunii tribunalului, atunci ele caută această bază juridică în regula de origine aglo-saxon: „Internaţional law is a part of the law of the land”, considerată demult timp deja ca o regulă cutumiară cu valoare constituţională universal acceptată.

În ceea e priveşte tribunalele internaţionale, ele au fost constituite exact în scopul de a aplica dreptul internaţional. Convenţiile de la Haga asupra rezolvării pacifiste a conflictelor internaţionale din 1899 (art.15) şi din 1907 (art.37) spun că: „Arbitrajul are ca obiect rezolvarea litigiilor între state de către judecător pe baza respectării dreptului”. În sentinţa dată pe 13 octombrie 1922 în afacerea „reclamaţii norvegiene împotriva U.S.A.”, Curtea permanentă de arbitraj declară că ea „e liberă să verifice dacă legile U.S.A. sunt conforme cu tratatele încheiate de U.S.A., sau cu principiile bine stabilite de drept internaţional, inclusiv dreptul cutumiar”. Pe de altă parte, articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie specifică că misiunea acesteia „este de a regla conform dreptului internaţional orice diferend care i se aduce la cunoştinţă”. Deşi această precizare nu figura în statutul fostului C.P.J.I. se găseam acolo totuşi şi alte dispoziţii foarte clare, spre exemplu articolul 2 (confirmat de statutul actual) conform căruia judecătorii de la Curte trebuie să posede „o competenţă notorie în drept internaţional”. În consecinţă, nu există nici măcar o singură decizie a celor două înalte Curţi Intenţionale care să nu amintească explicit sau implicit caracterul obligatoriu al dreptului internaţional (convenţional sau cutumiar) în faţa statelor.

Din pozitivitatea dreptului internaţional putem trage o concluzie de bază în ceea ce priveşte dezbaterea ce a divizat doctrina. Chiar dacă această pozitivitate nu a dezarmat toţi negatorii săi în planul juridic, ea înlătură definitiv orice bază a obiecţiilor lor. Raţionamentul teoretic învăţămintele practicii.

15. Particularităţile dreptului internaţional

Se poate evoca absenţa legislatorului în societatea internaţională numai dacă avem asupra acestei instituţii o viziune „internistă”, rigidă şi restrictivă. E adevărat că nu există organ specializat în editarea normelor; dar, ca în orice ordine juridică, normele internaţionale fac obiectul unui proces formal de elaborare în care intervin deopotrivă statele în principal cât şi autorii şi destinatarii principali ai acestor reguli (la fel ca pentru dreptul intern unde părţile unui contact sunt şi autori şi destinatari). Este ceea ce G. Scelle numea „dedublare funcţională” a statului, apelativ imperfect după el, din cauză „carenţei instituţionale” a societăţii internaţionale.

Pe de altă parte, aşa cum au observat autorii pozitivişti clasici, nici istoria, nici sociologia nu confirmă concomitenţa între drept pe de-o parte şi legislator şi judecător de cealaltă parte. În orice societate, dreptul cutumiar există înaintea dreptului scris. În lipsa unui legislator instituit, societăţile primitive erau supuse unui drept cutumiar ieşit direct din gruparea socială şi recunoscut de către aceasta. Aceste constatări se aplică societăţii internaţionale. Diferitele state care o compun, supuse fiind regulilor de drept ca şi în colectivităţile primitive, participă împreună la elaborarea lor şi nu au deloc nevoie de a institui un legislator. În rest, dreptul feudal, nu reieşea dintr-un anume organ superior, ci din pactele încheiate între suverani şi vasali.

Argumentele negatorilor dreptului internaţional în legătură cu problematica, sancţiunilor sunt foarte contradictorii: pentru unii, inexistenţa dreptului oamenilor ţine de absenţa mecanismelor represive în sfera internaţională, pentru alţii, această absenţă reiese din contră, din faptul că relaţiile internaţionale nu cunosc decât legea celui mai puternic şi sunt deci exclusiv bazate pe raporturi de forţă. Sunt deci teze opuse şi la extreme, dar nici una nu este convingătoare: chiar dacă ambele conţin un sâmbure de adevăr, ambele sunt lipsite de pertinenţă.

În ceea ce priveşte a doua teză – primatul forţei în relaţiile internaţionale – este adevărat că raporturile de forţă constituie elementul dominant al vieţii internaţionale. Dar acest lucru nu contravine nu nimic existenţei unei ordini juridice. Ba chiar dimpotrivă, aşa cum arată autorii marxişti, orice drept este reflexul unor raporturi de forţă. Destul de bine ascunsă pe plan intern datorită caracterului „poliţienesc” al societăţii naţionale, această evidenţă apare mult mai clar în sfera internaţională, dar această nu aduce nici o diferenţă de nuanţă între cele două ordini juridice: dreptul este, şi într-un caz şi celălalt, expresia echilibrului existent, la un moment dat, între forţele prezente.

Argumentul bazat pe „inexistenţa sancţiunii” este la prima vedere şi mai stânjenitor. Aplicat societăţii internaţionale tradiţionale, el nu se mai aplica deloc: descentralizării normative, îi corespundea descentralizarea sancţiunii. Respectarea dreptului era asigurată chiar de către statele implicate, de care Kelsen spunea că recurgând la represalii sau la război, statele acţionau prin delegarea ordinii juridice internaţionale (ceea ce rămâne totuşi o viziune optimistă asupra lucrurilor, respectul dreptului fiind mai degrabă un pretext decât un obiectiv al conflictelor armate).

El nu se mai aplică aşa în zilele noastre: limitarea recurgerii la forţă în relaţiile internaţionale interzice, în principiu, statelor să-şi facă singure dreptate; în paralel, societatea internaţională a promovat un sistem coerent de securitate colectivă, centrat şi axat pe O.N.U. care beneficiază în principiu de monopolul total asupra competenţelor în ceea ce priveşte recurgerea la constrângere acest lucru realizându-se prin forţele militare pe care statele le pun la dispoziţia O.N.U. Dar mai este ceva. Ne putem pune într-adevăr întrebări asupra pertinenţei problematicii sancţiunilor, pentru a răspunde întrebărilor asupra existenţei dreptului internaţional.

Aplicarea sancţiunii este condiţia eficacităţii dreptului, nu a existenţei sale. Anumite ramuri ale dreptului intern, şi mai ales dreptul constituţional, sunt adeseori lipsite de sancţiuni, chiar când nimeni nu contestă caracterul lor juridic. La fel este şi în cazul dreptului oamenilor. În mod contrar a ceea ce se susţine câteodată, nu sancţiunea – represiune este simbolul dreptului, ci „sentimentul de obligativitate” pe care îl resimt destinatarii regulilor de drept, în mod distinct de orice judecată de valoare.

16. Raporturi între ordinea juridică internaţională şi internă

Raporturile între cele două sisteme juridice pot fi văzute sub unghiul material în ceea ce priveşte repartiţia materiilor între cele două ordini juridice. Din punct de vedere formal, diferenţele evidente în procedurile de elaborare şi de aplicare a normelor internaţionale pe de o parte şi a normelor interne pe de altă parte, fac să ne întrebăm de existenţa unei eventuale ierarhii între aceste norme, de posibilitatea unei autorităţi dintr-o altă ordine juridică, sau de obligaţia ei de a fi aplicată. Această abordare formulată trebuie privilegiată aici în măsura în care soluţiile aduse au o incidenţă directă asupra regimului izvoarelor de drept internaţional (tratate, cutume), asupra modalităţilor de procedură contencioasă internaţională) asupra regimului responsabilităţilor internaţionale, asupra oricăror chestiunii fundamentale din punct de vedere teoretic.

Prin răspunsurile date de doctrină acestor probleme, se conturează sensul unei evoluţii progresive către un drept de subordonare, în favoarea unei anumite ierarhizări a dreptului internaţional şi a drepturilor naţionale, dar şi către o ordine juridică mai instituţionalizată, mai „sancţionată”.

În situaţia actuală, subordonarea ordinilor juridice naţionale dreptului internaţional, nu este numai imperfectă, ci este contestată în principiu de către toţi cei ce recuză sensul unei asemenea evoluţii. Nu este deci de mirare că poziţiile sunt divergente asupra acestui punct de vedere, în legătură directă cu poziţiile contrastante ale autorilor aspra naturii şi fundamentului dreptului internaţional.

Într-adevăr, doctrina care refuză să accepte unitatea diverselor ordini juridice ar putea da dovadă de o mare indiferenţă în faţa problematicii ierarhiei normelor interne şi internaţionale, recuzând existenţa problemei şi utilitatea întrebării. În mod invers, succesul abordării moniste a fost legat de încercarea de a impune dreptul internaţional, soluţie ce nu putea fi apărată decât prin impunerea în prealabil a unităţii fundamentale a diverselor ordini juridice.

17. Unitatea sau dualitatea ordinilor juridice

Pentru unii, dreptul internaţional este de aceeaşi natură ca şi dreptul intern: între ele nu există decât o diferenţă de grad indiscutabil, atât sunt de evidente imperfecţiunile tehnice ale dreptului internaţional în raport cu drepturile statelor. Lumea juridică este cu adevărat unitară, pentru că dreptul este unul singur: o dublă definiţie a dreptului este de neconceput. Partizanii acestei teze au fost denumiţi în mod tradiţional, monişti.

Partizanii dualismului îşi bazează convingerile pe diferenţele fundamentale pe care ei le observă între dreptul internaţional şi dreptul intern, diferenţe care îi fac ireductibili unul altuia. Dintr-o perspectivă externă, sunt două ordini juridice „diferite una alteia” care nu au puncte de contact, decât responsabilitatea internaţională. Ori, acest element de drept internaţional nu intervine cu nimic în validitatea normelor de drept intern, conform acestui drept intern.

Teoria monistă susţine că dreptul internaţional intră în mod direct în ordinea juridică a statelor pentru că raportările lor sunt raporturi de întrepătrundere, posibile datorită apartenenţei lor la un sistem unic bazat pe densitatea subiecţilor (indivizi) şi izvoarelor de drept (un fundament „obiect” şi nu proceduri punând în practică voinţa statelor).

Ţinând cont de aceste postulate, nimic nu se opune faptului că dreptul internaţional girează raporturile juridice ale indivizilor. De asemenea, este inutil, sau cel puţin ambiguu, să se stabilească proceduri proprii dreptului intern pentru a se asigura aplicarea normelor internaţionale în ordinea internă: partizanii monismului recuză orice „recepţie” formală a normelor internaţionale în ordinile juridice interne. În fine, pentru că există o „întrepătrundere” a două ordini juridice, pot apărea situaţii de conflict; este deci imperativ şi necesar şi posibil să se găsească în unul sau celălalt sistem de reguli soluţia acestor incompatibilităţi între norme.

Pentru partizanii dualismului, nu pot exista conflicte între normele referitoare la cele două ordini, internă şi internaţională. Aceste norme nu au acelaşi obiect, ele nu reglementează aceleaşi raporturi sociale. O asemenea situaţie nu este nici imposibilă, nici ilogică, nici şocantă, deoarece normele interne se aplică exclusiv în cadrul statului şi nu părând în calitate de normă, în ordinea juridică internaţională.

În al doilea rând, comunicările între cele două ordini juridice nu se pot face decât în virtutea procedurilor proprii fiecărei ordini juridice şi prin transformarea unei norme caracteristice unei ordini juridice într-o altă normă, caracteristică celeilalte ordini.

În fine, subiecţii de drept nu pot fi aceiaşi în cele două ordini juridice. Fiecare are un câmp de aplicaţie bine delimitat, unul raporturilor interstatale, celălalt raporturilor interindividuale. Dreptul internaţional nu poate gira relaţiile între indivizi în cadrul intern.

Pe cât de uşor este să vedem implicaţiile acestei controverse asupra ordinii juridice interne, pe atât este delicat să tranşăm în favoarea uneia sau celeilalte teza din perspectiva raporturilor internaţionale. Dreptul internaţional tratează cu indiferenţă implicaţiile acestor dezbateri, cu atât mai mult că liniile de demarcaţie în problemele tehnice străbat şi categoria moniştilor, cât şi delimitează pe dualişti de monişti. Indiferenţa în primul rând faţă de proceduri interne de „recepţie” a normelor internaţionale, ceea este compatibilă cu abordarea dualistă, ca şi cu tezele moniste, chiar dacă justificările nu sunt aceleaşi. Cele două abordări nu ajung la concluzii foarte divergente asupra câmpului de aplicaţie a dreptului internaţional, respectiv dreptului interni; există un destul de larg consens în ceea ce priveşte întinderea „domeniului rezervat” statului, adică asupra materiilor relevate de reglementările naţionale. La fel, majoritatea teoriilor moniste se regăsesc cu partizanii dualişti în eforturile lor de a limita efectul direct şi invocarea directă a normelor internaţionale în ordinea internă.

18. Ierarhia normelor interne şi internaţionale

În mod logic, problema nu se poate pune decât dacă se admite teza unităţii celor două ordini juridice, altfel spus, dacă se recuză abordarea dualistă. Totuşi, nici o abordare nu poate face abstracţie de realitatea conflictelor între norme. Dualiştii vor încerca să le rezolve fie în cadrul dreptului internaţional – dacă acesta este pertinent, de exemplu un litigiu interstatal, fie în cadrul dreptului intern, de exemplu când problema se pune în faţa unei jurisdicţii naţionale. Riscul este să se ajungă la soluţii divergente primordialitatea dreptului internaţional nefiind admisă decât într-o perspectivă internaţională.

Pe de altă parte, partizanii monismului sunt divergenţi în concluziile lor asupra problemei ierarhiei între dreptul internaţional şi dreptul intern. Diversitatea tezelor moniste este atât de mare, încât nu putem spune că ele converg spre primatul dreptului internaţional.

Teoriile abandonate astăzi de către majoritatea doctrinei, care reduceau dreptul internaţional la „drept public extern al statului”, afirmau superioritatea dreptului intern asupra dreptului internaţional. O asemenea soluţie conduce la negarea dreptului internaţional şi, dacă este pusă vreodată în practică de către regimurile naţionaliste, ea nu găseşte nici un sprijin în jurisprudenţa internaţională, nici măcar în practica interstatală.

Pentru fondatorii „teoriei pure a dreptului” (H. Kelsen), problema nu are o soluţie imperativă: este logic posibil să fie luat ca punct de vedere atât postulatul primatului dreptului intern, cât şi primatul dreptului internaţional. Dacă el însuşi s-a realizat celui de al doilea postulat, a făcut-o pe o bază pragmatică, în scopul de a garanta pozitivismul dreptului internaţional.

Toată doctrina obiectivistă afirmă primordialitatea dreptului internaţional în faţa dreptului intern. Pentru G. Scelle, într-adevăr, monismul juridic este consecinţa monismului „intersocial”, şi primatul internaţional, consecinţa ierarhiei ordinilor, „orice normă intersocială primează în faţa oricărei norme interne în contradicţie cu ea, o modifică sau o abrogă ipso-facto”.

Dintr-o perspectivă internaţionalistă, chestiunea nu se pune în discuţie şi este de ajuns să facem apel la C.I.J. „pe principiul fundamental în dreptul internaţional de preponderenţă a acestuia asupra dreptului intern”. Practica diplomatică ca şi jurisprudenţa internaţională şi chiar şi jurisprudenţa naţională din ce în ce mai des, postulează că – în ciuda tuturor violărilor dreptului comise de state – dreptul internaţional nu poate exista fără să fie afirmat primatul său în faţa drepturilor naţionale, Vom întâlni numeroase ilustrări ale consecinţelor acestui principiu.

Trebuie totuşi să recunoaştem că dreptul internaţional general prezintă atâtea lacune de fond, de proceduri de colaborare şi de control al respectării dreptului, încât principala sancţiune de drept rămâne responsabilitatea internaţională a statului, atunci când acesta adoptă reguli contrare angajamentelor sale internaţionale. Efectul „direct” al dreptului internaţional nu conduce decât în mod excepţional la o recunoaştere a ilegalităţii normei interne, şi eventual, la anularea ei.

19. Fundamentul caracterul obligatoriu al dreptului intenţional

A căuta fundamentul dreptului înseamnă a se întreba care este, la originile sale, factorul care explică forţa sa obligatorie. Această întrebare este pusă evident, celor care analizează dreptul. Între ei, acordul este departe de a fi realizat. În ceea ce priveşte dreptul internaţional, problema este cu atât mai dificil de rezolvat deoarece este vorba de nici mai mult nici mai puţin găsirea motivelor pentru care acesta se poate impune în faţa unor entităţi suverane cum sunt statele. Un răspuns satisfăcător ar consolida existenţa sa şi ar spori legitimitatea sa.

Această întrebare are consecinţe practice importante şi se află în centrul unor controverse doctrinale pasionante. Astăzi, principala delimitare este făcută între cei ce caută în dreptul însuşi explicaţia caracterului obligatoriu a regulilor sale şi cei care, recuzând formalismul juridic, sunt de părere că fundamentul caracterului său obligatoriu se află în afara dreptului.

Voluntarismul juridic este construit pe baza unei „afirmaţii fundamentale”: regulile de drept sunt produsele voinţei umane, ele există pentru această voinţă şi prin această voinţă.

Voluntarism şi etatism sunt confundate în domeniul juridic. Din combinarea lor rezultă un sens precis al „pozitivismului juridic„: deoarece dreptul este fondat pe voinţa statului, nu există reguli pozitive decât cele fondate pe voinţa statului, cele care au fost în mod expres şi regulat formulate de organele statului şi care au competenţe în a exprima voinţa sa, fie că sunt democratic sau autoritar constituite. Altfel spus, criteriul dreptului pozitiv se bazează , pentru juristul voluntar, pe competenţa organului care îl elaborează şi pe regularitatea procedurii utilizate în acest scop. Fundamentul dreptului este astfel asociat definiţiei sale instituţionale, forţa sa obligatorie nu depinde absolut deloc de conformitatea conţinutului său cu anumite exigenţe exterioare.

Între formă şi materie, pozitivismul voluntarist alege prima variantă. El nu reţine decât aspectul formal al dreptului. Desigur, el nu îşi interzice să afirme că o anumită lege este justă sau injustă, morală sau imorală, dar el consideră că această apreciere trebuie să rămână în domeniul extra-juridic şi că ea nu poate să-l conducă spre punerea în cauză a caracterului juridic obligatoriu al unei reguli „puse” regulamentar.

Se ajunge astfel la ultimul caracter şi nu cel mai neînsemnat al voluntarismului juridic. Voinţa creatoare de drept este neapărat autonomă. Ea este prin ipoteză o voinţă superioară şi din moment ce forţa obligatorie a acestui drept nu este subordonată conţinutului său, ea este superioară acestuia. Autonomia acestei voinţe este astfel absolută.

Voluntarismul juridic convine perfect pozitivismului clasic în drept internaţional, care este construit pe concepţia absolută a suveranităţii statului. De la Vattel la Jellineck şi Triepel, părerea unanimă este că  forţa obligatorie a dreptului internaţional se bazează pe voinţa statului suveran. Pentru Anzilotti şi Cavaglieri, regulile de drept internaţional sunt obligatorii pentru că ele sunt fondate pe recunoaşterea lor de către state. În fapt, această recunoaştere este un act de liberă voinţă a acestor state. Anzilotti spune: „adevăratul drept internaţional nu reiese decât din voinţa statelor”.

Această referinţă la suveranitate plasează voluntarismul în faţa unei dileme. În lipsa unei autorităţi superioare în ordinea internaţională, privat de acest suport instituţional pe care el se sprijină pentru a forma caracterul obligatoriu al dreptului intern, cum poate el să explice cu un stat suveran poate să se oblige singur, numai şi doar prin voinţa sa? Voluntariştii au insistat totuşi în teza lor pe care încearcă să o justifice.

20. Teoria auto-limitării statului

Pentru Jellineck, în ordinea internaţională, statul nu poate fi subordonat nici unei alte autorităţi, voinţa sa care este suverană este singura ce poate de naştere dreptului internaţional. Totuşi, facultatea de auto-determinare pe care statul o relevă din suveranitatea sa, cuprinde de asemenea şi calitatea de auto-limitare în virtutea căreia el se poate ataşa prin voinţă proprie.

În relaţiile cu alte state, el acceptă să se auto-limiteze creând dreptul internaţional. Această auto-limitare este conformă cu propriul să interes, pentru că, dacă se obligă, este pentru a răspunde nevoilor unei comunităţi internaţionale din care el face parte.

Teoria voinţei comune (Vereinbarung) – Această teorie aparţine lui Triepel. Originalitatea sa rezidă în faimoasa distincţie între voinţă comună şi voinţă izolată. Acest autor recunoaşte că în ceea ce priveşte dreptul intern; „sursa de drept este în primul rând voinţa statului – însuşi. De asemenea, în relaţiile între state, sursa de drept nu poate fi decât o voinţă reieşită din voinţa statelor”.

Iată deci profesiunea de credinţă voluntaristă. El continuă: „dar este evident că această voinţă care trebuie să fie obligatorie pentru o pluralitate de state, nu poate aparţine unui singur stat. Nici legea unui stat prin ea – însăşi, nici legile concordante a mai multor state, nu au calitatea de a impune membrilor egali ai comunităţii internaţionale reguli obligatorii de conduită. Dar, dacă voinţa  nici unui stat în particular nu poate crea un drept internaţional, nu putem să ne imaginăm decât un singur lucru: o voinţă comună născută din uniunea acestor voinţe particulare este capabilă să îndeplinească această sarcină. Ea poate constitui singură o izvoare de drept internaţional, dacă e voinţa comună a mai multor state”.

Triepel precizează că prin Vereinbarung se realizează această fuziune de voinţe care formează voinţa comună: „Noi privim Vereinbarung ca pe un mijloc de constituire a acestei uniuni de voinţe, termen de care ne servim în doctrina germană pentru a desemna adevăratele uniuni de voinţe şi pentru a le distinge de contracte, care sunt după noi, acorduri pentru mai multe persoane pentru declaraţii de voinţe având conţinuturi opuse”.

În dreptul internaţional, Vereinbarung se realizează în tratate. Puţin contează că aceste tratate sunt încheiate între un mare număr de state sau numai între două sau trei state. Vereinbarung poate fi tacit: dreptul internaţional cutumiar a fost creat în acest fel.

Formulând teza sa de voinţă comună, Triepel nu încearcă numai să-şi justifice voluntarismul, el afirmă cu aceeaşi ocazie concepţia sa referitoare la dreptul internaţional. Deoarece orice regulă de drept internaţional trebuie să rezulte dintr-un Vereinbarung expres (tratat) sau tacit (cutumiar), această regulă nu poate fi obligatorie decât pentru participanţii la această uniune de voinţe. Nu există deci drept internaţional cu aplicaţie universală, ci numai drept internaţional particular.

După Triepel, Cavaglieri aderă în mod total la teoria lui. El nu ezită să declare că voinţa comună a statelor este „sursa legitimă” a dreptului internaţional. Doctrina sovietică s-a arătat foarte apropiată de teoria Vereinbarung, acest act fiind mijlocul indicat pentru a crea regulile de drept internaţional ale coexistenţei pacifiste.

Căutarea unei norme superioare. – De partea sa, Anzilotti afirmă existenţa unei norme superioare, care fondează regula conform căreia, în domeniul internaţional, statul este ancorat prin proprie voinţă. După ei, această normă superioară provine direct din principiul „Pacta sunt servanda”, pe care el o admite ca fiind o ipoteză nedemonstrabilă.

Teoria pură a dreptului – Deşi se consideră obiectivi şi refuză anumite baze de raţionamente voluntariste, Kelsen şi şcoala de la Viena, regăsesc voluntarismul, în măsura în care ei cultivă, la un grad extrem, abstracţia şi formalismul juridic. După Kelsen, concepţia de stat, fiinţă superioară, dotată cu voinţa, este în întregime fictivă. Debarasat de „impurităţile” sale, statul nu este decât un element şi procedeu de unificare şi impulsionare a dreptului, Jellinek şi discipolii săi separă statul de drept, subordonându-l pe al doilea primului. Kelsen refuză această dualitate şi afirmă ca statul este dreptul însuşi şi nimic altceva. Acesta este marea noutate. Apoi, deoarece dreptul este deja definit ca un sistem normativ fuziunea Stat – Drept îl face să declare şi să definească statul ca un sistem de norme, „o ordonanţă juridică” după propria lui declaraţie.

În teoria lui normativistă, Kelsen explică fundamentul forţei obligatorii a dreptului internaţional, printr-o lege spusă „lege de normalitate”. Formând un sistem, normele juridice sunt ordonate , ierarhizate. În virtutea acestei ierarhii, fiecare normă îşi trage forţa sa obligatorie dintr-o normă superioară, în mod invers, aflându-se la baza ierarhiei, fiecare normă serveşte de fundament pentru o normă superioară fundamentală sau originară, care se situează în vârful ierarhiei şi care este fundamentul întregului sistem. Acesta este deci comparabil cu o piramidă juridică”.

În ordinea juridică internă, norma juridică fundamentală este Constituţia statului, sub ea poziţionându-se ordinea descrescătoare a autorităţii legea ordinară, regulamentul şi decizia individuală.

În ordinea internaţională, fundamentul forţei obligatorii a dreptului convenţional (convenţii generale sau particulare, bilaterale sau multilaterale) se bazează pe principiul pacta sunt servanda. Considerând că acesta este un principiu de drept internaţional cutumiar, Kelsen admite că dreptul convenţional, în ierarhia normelor juridice internaţionale, este situat sub dreptul cutumiar.

Care este fundamentul caracterului obligatoriu al cutumei? Kelsen se consideră obiectivist şi refuză ideea de consimţământ tacit propusă de către voluntarişti. El mărturiseşte totuşi că, imposibilitatea de a găsi un alt fundament pozitiv în favoarea cutumei internaţionale, el nu poate decât să „presupună” că aceasta este obligatorie pentru că ea se bazează pe o normă superioară. Norma sa fundamentală este deci o normă ipotetică „presupusă” şi nu „impusă”.

Astfel ca şi Anzilotti, şi Kelsen atinge domeniul ipotezei nedemonstrabile. El adaugă că ştiinţa dreptului nu este o ştiinţă ca ştiinţele naturii, în care ipotezele pot fi verificate prin experienţă. Dar justificarea sa este în general considerată ca o simplă experienţă.

În planul teoretic, teza normativistă nu se dovedeşte a fi mai aptă decât doctrinele normativiste voluntariste în a demonstra argumentarea postulatului abstract pe care ele se bazau. Jurisprudenţa internaţională a evitat să se pronunţe de o manieră explicită asupra unei chestiuni atât de delicate. Voluntariştii invocă în general un anumit pasaj, de astfel foarte contestat, în care C.P.J.I. a declarat: „Dreptul internaţional reglează raporturile între statele independente. Regulile de drept care leagă statele, reies deci din voinţa acestora.” În realitate, această declaraţie lasă în continuare fără răspuns chestiunea majoră, a cărei pertinenţă este incontestabilă, şi anume de ce statul suveran este legat prin voinţa sa şi de ce odată legat (angajat într-o anume problemă), el va rămâne astfel pentru totdeauna.

Triepel însuşi recunoaşte că vom ajunge mereu la un punct „ unde o explicaţie juridică cu caracter obligatoriu a dreptului însuşi, devine imposibilă”. Şi mai explicit încă, Karl Strupp scria „fundamentul dreptului internaţional este pre–juridic… şi nu în sfera juridică vom găsi ultimul fundament al forţei obligatorii a dreptului: necesitatea de a respecta un drept trebuie că a existat cu siguranţă înainte de crearea dreptului însuşi.”.

Profesorul Rousseau exprimă o părere asemănătoare. Formalismul juridic ne conduce la un impas greu de precizat şi de recunoscut. În faţa acestui impas, o singură concluzie se impune: atât timp cât rămânem ataşaţi exclusiv de aspectul formal al dreptului şi neglijăm aspectul sau material, adică conţinutul său, orice tentativă de a explica caracterul său obligatoriu va fi sortită eşecului. În ciuda eforturilor lor, Kelsen şi voluntariştii (pe care el îi combate) au căzut victime unei asemenea metode.

În practică, formalismul şi mai ales voluntarismul, conduc la concluzii inacceptabile. În primul rând, ele susţin că puterile statului în ordinea internaţională sunt fără limită: din moment ce el nu s-a angajat printr-un act voluntar, total îi este permis. Conform postulatelor voluntariste, Jellineck nu ezită să scrie: „orice act ilicit internaţional ar putea fi ridicat la rangul de drept dacă el ar face conţinutul unui tratat”. Aceasta ar proclama anarhia în principiu şi ar nega orice posibilitate ordinii juridice internaţionale.

Mai mult, nu este numai şocant pe plan moral, este şi contrar, din fericire, învăţămintelor practicii: nici un stat nu pretinde şi nimeni nu ar admite că un tratat ar legaliza practicile sclavagiste sau genocidul. Noţiunea de „jus cogens” care este timida transpoziţie a acestei ordini publice în sfera internaţională, este traducerea juridică a acestei idei.

De o manieră şi mai globală, este de neconceput ca entităţi fie ele suverane, să coexiste fără a avea respectul unui minim de reguli juridice şi care să limiteze liberul joc al voinţelor lor: principii ca respectarea bunei credinţe sau interdicţia abuzului de drept restrâng competenţele statelor respective şi nu sunt puse în discuţie de către nimeni.

Pe de altă parte mai ales, voluntarismul şi normativismul nu ţin de loc cont de contractul social în care dreptul internaţional se formează şi se aplică. Suveranitatea, negată de Kelsen, este un lucru de observat, chiar dacă nu este palpabilă, dar invers, voluntariştii au despre aceasta, o concepţie abstractă şi nepalpabilă. Ei neglijează în mod evident că statul, care exprimă o „voinţă”, acţionează sub presiunea necesităţilor economice şi politice determinante şi într-un cadru social dat.

21. Depăşirea formalismului

Am examinat deja teoria tradiţională a dreptului natural. Dacă Vitoria şi Suarez au jucat un rol decisiv în formarea dreptului internaţional, este pentru că au putut să îl fondeze pe un element exterior şi superior statelor, dreptul natural, care, la vremea lor avea o autoritate incontestabilă. Grotius a beneficiat de această moştenire pe care geniul său a remodelat-o prin crearea dualităţii: drept natural, drept voluntar sau pozitiv. Pentru el, dreptul voluntar depinde în două rânduri de dreptul natural: pe de-o parte, el proveni în mod valabil din voinţe statale în virtutea dreptului natural „pacta sunt servanda” pe de altă parte, el este obligatoriu deoarece conţinutul său este conform cu principiile de drept natural. Astfel, admiţând totuşi existenţa unui drept internaţional voluntar. Grotius nu era voluntarist. Demonstraţia s se bazează în acelaşi timp pe formă, cât şi pe conţinut.

Autorii neo-naturalişti ai epocii contemporane adoptă aceeaşi dualitate, dreptul natural, dreptul internaţional pozitiv. Ei îl bazează pe cel din urmă pe primul. Ca şi predecesorii lor, ei asimilează ordinul natural ordinului moral. Anumiţi autori sunt de părere că nu putem păstra valorile morale, decât în măsura în care le încorporăm în dreptul pozitiv.

Ei ne dau şi exemple: principiul de bună credinţă, principiul de justiţie în reglarea conflictelor, principiile umanitariste recunoscute de jurisprudenţa internaţională dreptul natural de legitimă apărare, recunoaşterea prin Convenţia de la Viena din 1969 şi dreptului tratatelor de a jus cogens, care conţin norme de morală de la care nici o altă convenţie nu se poate deroga.

Reabilitând în mod contestabil concepţia de drept natural, aceste consacrări pozitive nu a convins pe toată lumea, numeroşi jurişti continuând să se întrebe dacă simplul apel la valorile morale va fi suficient şi nepericulos, atunci când scopul este de a fonda o regulă socială. În producerea dreptului unei societăţi, pe lângă factorii idealişti, alte elemente joacă un rol la fel de important. Împinsă la extrem, încercarea de a realiza un drept natural poate conduce pe alocuri la o exaltare a individualismului, incompatibilă cu exigenţele elementare ale vieţii în societate.

Desigur, la origini recursul la drept natural a contribuit eficace la crearea dreptului internaţional. Dar de asemenea sprijinindu-se pe autoritatea aceluiaşi drept natural Vattel a construit propria sa teorie a drepturilor fundamentale ale statului pe care el o asimilează în mod abuziv drepturilor individuale, teorie, care a împiedicat atât de mult progresul dreptului internaţional.

După teoreticienii pozitivismului sociologic dreptul este fondat pe necesităţile sociale derivă caracterul sau obligatoriu şi în acelaşi timp conţinutul său. Duguit s-a concentrat pe determinarea procesului de tranziţie de la necesităţile sociale la norma juridică. Ca punct de plecare în analiza sa, el plasează acea lege sociologică descoperită de Aristotel şi niciodată dezminţită de atunci, conform căreia omul este o fiinţă socială care nu poate trăi decât în societate, Astfel, el trebuie să se conformeze normelor sociale – cauzate de necesităţile vieţii în societate, şi al căror obiect şi scop este păstrarea bazei oricărei societăţi umane, adică solidaritatea socială. Orice valoare a acestor norme antrenează dezordinea socială şi provoacă în mod inevitabil o reacţie a colectivităţii. Atunci când această reacţie îmbracă forma concretă a unei sancţiuni de tipul unei constrângeri organizate, ne aflăm sub incidenţa unei norme juridice.

Transformarea normei sociale în normă juridică se realizează când masa indivizilor ce formează corpul social îşi dă seama că ea este atât de importantă pentru viaţa socială, atât de esenţială în apărarea solidarităţii sociale, încât intervenţia constrângerii pentru a sancţiona violarea sa, devine socialmente necesară, şi atunci dreptul s-a născut. Pe acest drept, născut direct din necesităţile sociale, Duguit îl denumeşte „drept obiectiv” pentru că el este obligatoriu pentru toţi, şi el se formează independent de voinţa statală.

Pentru a răspunde anumitor critici, Duguit introduce în explicaţia sa, noţiunea de „justiţie”. Dreptul se va naşte atunci când sancţiunea organizată de societate împotriva violării unei norme sociale, va părea masei conştiinţelor sociale nu numai ca fiind necesară, ci şi justă. Este vorba bineînţeles în gândirea şi sub pana sa, nu de o justiţie cu conţinut imuabil, ci de o justiţie obiectivă, ale cărei manifestări variază în timp şi spaţiu.

Trecând la dreptul internaţional, Duguit aplică aceeaşi formulă şi formării normei juridice intersociale bazată pe necesităţile intersociale. Pare dificil să se reproşeze teoriei sociologice de a fi confundat faptul cu norma făcând-o pe a doua să reiasă în mod direct din primul. Ea a intercalat între cele două o judecată de valoare. Pe de altă parte, procesul reconstituit de Duguit, pe care nimeni nu-l consideră obscur, nu este deloc diferit de procesul de formare spontană a normei cutumiare pozitivă pe care, numai pozitiviştii voluntarişti o renegă. Totuşi, în dorinţa sa de a elimina orice intervenţie statală el a conferit indivizilor un rol excesiv şi exclusiv ceea ce este uşor contradictoriu atât cu sociologismul său, cât şi cu locul şi rolul statelor în ordinea internaţională pozitivă.

Adoptând raţionamentul lui Duguit, George Scelle îl accentuează susţinând că respectarea solidarităţii sociale, ca bază a dreptului, este o necesitate „biologică”, pentru că nimeni nu o poate compromite fără să afecteze viaţa societăţii sau propria viaţă. Astfel, el defineşte dreptul, drept intern sau drept internaţional, „ ca fiind un imperativ social ce traduce o necesitate născută din solidaritatea naturală”. Îi lipseşte oare idealul determinismului său biologic? Ca şi Duguit, el şi-a apropiat justiţia şi morala în discursurile sale. Numai că el plasează respectul faţă de aceste valori în rândul celorlalte necesităţi sociale.

În 1948, Georges Scelle scria: „De unde vin regulile de drept? Din însuşi faptul social şi din întâlnirea eticului cu puterea, produse ale solidarităţii sociale”. Introducând elementul „putere”, teza sa pare mai realistă decât cea a lui Duguit. Pentru a marca că el nu devenise totuşi nici etatist nici voluntarist, Georges Scelle insistă în mod special pe o altă dualitate, drept obiectiv şi drept pozitiv, pe care el o asociază puternic cu distincţia între izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului.

Singurele izvoare materiale sunt izvoare creatoare de drept. Izvoarele formale nu sunt decât procedee de „cooptare” a izvoarelor materiale. Chiar de atunci, dacă normele de drept pozitiv sunt făcute prin intermediul izvoarelor formale care pot masca intervenţia puterii, caracterul obligatoriu al acestora nu se bazează pe faptul că el reiese din aceste izvoare formale, ci din conformitatea sa cu dreptul obiectiv (deci cu necesităţile sociale) care constituie izvoarele sale materiale. Deci nu este fals să presupunem de la început această conformitate (ipoteza binelui legiferat). Dacă aceasta nu este verificată, dacă norma pozitivă este „anti-juridică”, fiind contrară dreptului obiectiv, ea va provoca revoluţii legitime.

Deci numai acestei legitimări a rebeliunii împotriva normei „anti-juridice” (el evită expresia „regula injustă” atât de îndrăgită de autori de drept natural) îi poate fi conferit şi confirmat aspectul idealist al teoriei lui Georges Scelle. Ea îl expune de asemenea criticelor severe a tuturor celor care chiar dintre idealişti puri, preferă siguranţa şi supunerea faţă de dezordine (revoluţie). Dintr-o perspectivă realistă, pe care el o reclamă de altfel, dificil să aderi pe deplin la tezele lui G. Scelle: refuzul său de a accepta conceptul de suveranitate este contrazis de observarea vieţii internaţionale şi de atunci, sistemul său pare o construcţie intelectuală, seducătoare, vizionară în anumite puncte (pătrunderea individului în sfera dreptului internaţional), dar distanţată de realităţile pe care ea pretinde că le descrie. Rămâne ca abordarea sociologică să aibă meritul de a evita să facă din drept un sistem închis, şi situându-l în contextul său social, să facă mai bine înţelese resorturile şi concluziile sale.

„Părinţii fondatori” ai marxismului nu s-au interesat deloc de dreptul internaţional. Doctrina ulterioară, chiar ortodoxă, a putut să dispună de o anumită libertate de interpretare în interiorul schemei trasate de Lenin. Postulatele de bază sunt destul de ambigue şi încurajează mai multe abordări. Dreptul internaţional, ca element al suprastructurii sociale, este în certă dependenţă de structura economică a societăţii internaţionale, conform unei legi generale a dezvoltării societăţilor umane, conform materialismului istoric. Dar aceasta nu semnifică că în toate componentele sale dreptul internaţional ar fi simplu reflex al relaţiilor economice ale sistemului economic mondial. După cum insistă asupra uneia sau altei propuneri, autorii marxişti ajung la două concluzii contrare. Pentru unii, nu există drept internaţional general, pentru că societatea este împărţită în două concepţii socio-economice opuse; două grupe de principii şi norme internaţionale coexistă, cu titlu tranzitoriu. Conform tendinţei dominante de astăzi, existenţa unui drept internaţional general este incontestabilă şi se bazează pe un fundament obiectiv, o „lege socială” definită de învăţămintele materialismului istoric, creşterea forţelor productive şi progresul diviziunii internaţionale a muncii au favorizat multiplicarea raporturilor şi legăturilor între state atât de mult, încât se impune reglementarea lor prin norme juridice.

Odată admis acest punct, cum se produce influenţa structurii economice asupra suprastructurii şi implicit asupra dezvoltării dreptului internaţional? Şi aici, răspunsurile sunt divergente. O parte din doctrina marxistă consideră societatea internaţională ca un ansamblu specific, şi stabileşte o relaţie directă şi principală între relaţiile economice internaţionale şi dreptul internaţional. Alţi autori, pentru care societatea internaţională nu este altceva decât coexistenţa a două sisteme economice dominante, sunt de părere că sistemele naţionale şi suprastructurile lor sunt cele care exercită încă influenţa determinantă.

În realitate, mult timp preocupată în mod exclusiv de interesele U.R.S.S., doctrina marxistă dominantă aderă la tezele foarte apropiate de voluntarismul cel mai clasic şi este paradoxal că autori ce se declară marxişti ajung să adere la nişte teorii atât de îndepărtate de realităţile concrete.

Alţi autori mai credincioşi metodologiei marxiste, aplică raţionamentul dialectic asupra realităţilor internaţionale şi văd în regulile de drept internaţional, soluţia de moment pentru contradicţiile ce marchează societatea internaţională. (conform în special dezbaterilor denumite „întâlnirile de la Reins asupra realităţilor dreptului internaţional contemporan”).

Oricare ar fi rezultatul acestor divergenţe doctrinele marele aport al modurilor de gândire marxistă, constă conform dreptei linii a obiectivismului sociologic, în a stabili (ca orice disciplină juridică) că dreptul internaţional este inseparabil de structura economică şi socială al cărei reflex el este şi în care el îşi găseşte fundamentul.

22. Concluzii şi perspective

Sistemul internaţional al secolului XXI va fi marcat de o aparentă contradicţie: pe de o parte, fragmentare; pe de alta, globalizare crescândă. La nivelul relaţiilor dintre state, noua ordine va fi mai asemănătoare sistemului de state european al secolelor XVIII şi XIX decât tiparelor rigide ale războiului rece. Ea va conţine cel puţin şase mari puteri, Statele Unite, Europa, China, Japonia, Rusia şi, probabil, India – precum şi o multitudine de ţări mijlocii şi mai mici. În acelaşi timp, relaţiile internaţionale vor fi devenit pentru întâia oară cu adevărat globale. Comunicaţiile sunt instantanee; economia mondială operează pe toate continentele simultan. Un întreg set de probleme va fi adus în prim plan faptul că nu se poate trata decât la scară mondială cu chestiuni precum proliferarea nucleară, mediul înconjurător, explozia demografică şi interdependenţa economică.

Europa, singura parte a lumii moderne care a funcţionat vreodată în cadrul unui sistem multistatal, a inventat conceptele de stat – naţiune, suveranitate şi echilibru al puterii. Aceste idei au dominat relaţiile internaţionale pentru cea mai mare parte a trei secole. Dar niciunul dintre practicanţii europeni de odinioară ai acelei raison d’etat nu mai sunt acum destul de puternici, pentru a acţiona ca factori principali ai ordinii internaţionale pe cale să se realizeze. Ei încearcă să compenseze această slăbiciune relativă prin crearea unei Europe unificate – un efort care le absoarbe multe energii. Însă, chiar dacă ar fi să reuşească, nu ar avea la dispoziţie nici un ghid pentru comportamentul pe scena mondială al unei Europe unificate, de vreme ce o asemenea entitate politică nu a mai existat vreodată[6].

Când o nouă ordine internaţională ia fiinţă, multe căi de urmat îi stau în faţă. Dar fiecare alegere restrânge universul opţiunilor rămase. Deoarece complexitatea inhibă flexibilitatea, primele alegeri sunt absolut cruciale. Dacă o ordine internaţională este relativ stabilă, precum cea rezultată în urma Congresului de la Viena, sau extrem de volatilă precum cele rezultate în urma Păcii west-falice şi a Tratatului de la Versailles, aceasta depinde de gradul în care poate ea împăca acel ceva care face ca statele constituente să se simtă în siguranţă cu ceea ce consideră ele ar fi just.

Ordinea ce apare acum va trebui să fie construită de oameni de stat care reprezintă culturi cu totul diferite. Ei conduc birocraţii uriaşe de o asemenea complexitate încât, adeseori, energia acestor oameni de stat este consumată mai mult de servirea maşinăriei administrative decât de definirea  unui scop. Ei se înalţă pe cele mai de sus poziţii – prin calităţi care nu sunt neapărat cele necesare pentru a guverna – şi sunt chiar şi mai puţin potrivite pentru construirea unei ordini internaţionale. Iar unicul model disponibil de sistem multistatal a fost unul construit de societăţile occidentale pe care mulţi dintre participanţi îl pot respinge.

Studiul istoriei nu constituie un manual cu instrucţiuni care să poată fi aplicate automat; istoria ne învaţă prin analogii; aruncând lumină asupra consecinţelor probabile ale situaţiilor comparabile. Dar fiecare generaţie trebuie să hotărască singură care situaţii sunt comparabile.

Intelectualii analizează funcţionarea sistemelor internaţionale; oamenii de stat le construiesc. Şi există o mare diferenţă între perspectiva unui analist şi cea a unui om de stat. Analistul poate alege problema pe care doreşte s-o studieze, în vreme ce omului de stat problemele îi sunt impuse. Analistul poate aloca oricât timp este nevoie pentru a ajunge la o concluzie clară; problema copleşitoare a omului de stat este presiune timpului. Analistul nu lucrează cu nici un risc; dacă se dovedeşte că a ajuns la concluzii greşite, el poate scrie un alt tratat. Omului de stat îi este îngăduit să încerce o singură dată; greşelile sale sunt iremediabile. Analistul dispune de toate faptele; el va fi judecat după forţa lui intelectuală. Omul de stat trebuie să acţioneze conform unor evaluări ce nu pot fi probate în momentul în care le elaborează; el va fi judecat de istorie, după cât de bine păstrează pacea. Iată motivul pentru care examinarea modului în care oamenii de stat au tratat problema ordinii mondiale – ce anume a funcţionat sau nu şi de ce – nu reprezintă sfârşitul înţelegerii dreptului internaţional contemporan; el poate fi, însă, începutul.[7]

Este evident că schimbările în diversele aspecte ale societăţii internaţionale determinate de aplicarea dreptului internaţional vor arăta diferit în perioada iniţială procesului faţă de desfăşurarea lui din plin. Dar această ultimă perioadă nu este foarte departe: este vorba de vreo 20 -30 de ani, adică până când se va ridica noua generaţie. Problema trebuie analizată, în special când se ajunge la măsuri prin care se intenţionează să se prevină efectele negative posibile şi previzibile ale procesului în domeniul relaţiilor internaţionale şi implicit al dreptului internaţional.

O certitudine avem, în contextul  actualei comunităţi internaţionale şi a relaţiilor internaţionale actuale, care sunt în plină schimbare şi de o mare complexitate, dreptul internaţional se află în plin proces de înnoire şi accentuare a caracterului său umanitar. El apare ca o garanţie juridică a păcii şi a securităţii internaţionale, a colaborării între state şi popoare şi a stimulării progresului lor[8].

Departe de a-şi fi epuizat seva şi izvoarele, dreptul internaţional va dăinui atâta vreme cât statele încă vor exista, cât armele nu vor tăcea şi cât Dumnezeu va hotărî acest lucru.



[1] Isidore Marie Auguste François Xavier Comte (17 ianuarie 1798, Montpellier5 septembrie 1857, Paris), a fost un sociolog şi filosof francez. Absolvent al Şcolii Politehnice, în anii 1817 – 1824 a fost secretar al lui Saint-Simon şi a fost profund influenţat de acesta. Saint-Simon a întrebuinţat pentru prima oară termenul de filozofie pozitivistă. Totuşi lui Comte îi revine meritul de a fi elaborat un sistem coerent, cu o logică şi o bază ştiinţifică superioară faţă de Saint-Simon. Auguste Comte a urmărit crearea unei filosofii pozitiviste, corespunzătoare ultimului stadiu la care omenirea trebuia să aspire în viziunea sa, după ce a trecut prin faza teologică şi acea metafizică, care erau considerate drept faze necesare în dezvoltarea omenirii de la copilărie spre maturitatea din cea de a treia fază, a spiritului pozitiv.

[2] BIBLIA sau Sfânta scriptură, editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 664.

[3] Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international public, 5e Edition, Paris, 1994, p. 38

[4] Idem, p. 41

[5] Idem, p. 44

[6] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007, p. 21.

[7] Idem, p. 24.

[8] M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Chemarea, 1995, p. 1.

Autori:

Leave Comment