Cauze sociale şi tipuri sociale care duc la SINUCIDERE

Dec 7th, 2010 | By | Publicat in categoria Anul II, Nr. 2 Septembrie 2010

Printre diversele feluri de moarte există unele care prezintă trăsăturile particulare de a fi fapta victimei însăşi, de a fi rezultatul unui act al cărui pacient este chiar autorul său . Ceea ce este comun tuturor formelor posibile ale renunţării supreme este că actul prin care se realizează este săvîrşit în cunoştinţă de cauză; că victima, în momentul în care acţionează, ştie ce trebuie să rezulte din fapta sa şi care a fost motivul.

Se numeşte SINUCIDERE orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvîrşit de victima însăşi, şi despre care aceasta ştie ce rezultat va produce.

Pentru a şti dacă sinuciderea este un act special al alienaţilor, trebuie determinate formele pe care le ia în alienarea mintală [1].

1. Sinuciderea maniacă. Se datorează fie halucinaţiilor, fie concepţiilor delirante . Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol imminent sau de o ruşine imaginară ori pentru a asculta de un ordin misterios primit „ de sus ” .

2. Sinuciderea melancolică. E legată de o stare generală de extremă depresie, de tristeţe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Bolnavii îşi pregătesc mijloacele de execuţie; în urmărirea ţelului dovedesc o perseverenţă şi o ingeniozitate incredibilă.

3. Sinuciderea obsesivă. Sinuciderea nu are un motiv, real sau imaginar, ci e dată de ideea fixă a morţii, care, fără un motiv palpabil, domină spiritul bolnavului. El e obsedat de dorinţa de a muri, chiar dacă ştie că nu are nici un motiv s-o facă. E o nevoie instinctivă asupra căreia la început încearcă să lupte dar apoi acesta îl cucereşte cu totul. Dacă tentativa eşuează, ea e suficientă uneori pentru a micşora dorinţa sa maladivă. S-ar putea spune că subiectul şi-a depăşit obsesia.

4. Sinuciderea impulsivă sau autonomă. Nu e justificată nici în realitate, nici în imaginaţia bolnavului. Provine dintr-un impuls brusc şi imediat, irezistibil.

Într-o mică măsură, bolnavii simt născîndu-se impulsul şi nu reuşesc să scape fascinaţiei pe care o exercită asupra lor .

Dintre toate tipurile de sinucideri, cel care poate fi cu greu deosebit de actul unui om sănătos este sinuciderea melancolică .

Cauze sociale si tipuri sociale

Metode pentru determinarea cauzelor şi tipurilor sociale .

Se constituie tipurile sociale de sinucidere, clasificîndu-le nu după caracteristicile lor, ci după cauzele care le- au produs .

Apoi se analizează condiţiile sociale de care depind sinuciderile, se grupează în funcţie de asemănările şi deosebirile lor şi se împart în tipuri de sinucideri. După ce s-a descoperit natura cauzelor, se va analiza natura efectelor, care vor fi caracterizate şi clasificate după aparenţa la originea respectivă. Motivele atribuite de investigaţii şi chiar cele pe care şi le imaginează victima nu sunt decît cauze aparente. Ele reprezintă puncte slabe ale individului, cele prin care se insinuează cel mai uşor curentul care incită la autodistrugere .

Sinuciderea egoistă . Omul caută să se instruiască şi ajunge la sinucidere pentru că societatea religioasă din care face parte şi-a pierdut coeziunea; nu se omoară pentru că este cult. Şi nu nevoia de instruire dezorganizează religia, ci invers, tulburarea ultimei dă naştere primei. Protestantul crede în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului la fel de mult ca şi catolicul.

Sinuciderea altruistă . În acest caz, omul se sinucide fără să fie nevoie. Ba chiar este lăudat sau proslăvit. Această decizie ţine de caracterul fundamental al moralei în societăţile inferioare. Aceasta nu pune mare preţ pe viaţa fizică; se insistă pe bucuria sacrificiului, pe renunţarea de sine (India ). Sinuciderea altruistă apare şi la civilizaţiile mai recente (moartea unor martiri creştini).

Despre sinucidere ca fenomen social în general

Elementul social al sinuciderii

Fiecare grup social are o înclinaţie colectivă proprie, din care derivă înclinaţiile individuale şi care e constituită din curente de egoism, altruism, sau anomie . Cauzele imediate ale sinuciderii nu sunt decît acţiunea indusă de dispoziţia morală a victimei, ecou al stării morale a societăţii. Tristeţea sa vine din exteriorul său, dar nu dintr – un incident nefericit, ci de la grupul social cărui îi aparţine .

Legislaţia sinuciderii a tranversat două faze principale .

1.    I s-a interzis individului să se sinucidă din proprie iniţiativă, deşi statul îl putea autoriza    s-o facă. Actul este imoral doar cînd aparţine în exclusivitate individului. În anumite circumstanţe, societatea deformează, acceptînd să aprobe ceea ce condamnă în principiu.

2. În a doua fază, condamnarea este absolută şi fără excepţii. Prohibiţia sinuciderii e justificată de faptul că omul se sustrage obligaţiilor sale faţă de societate. Sinuciderea este condamnată deoarece contravine cultului pentru fiinţa umană pe care se bazează morala noastră.

Sociologul Durkheim Emile, un clasic al ştiinţelor sociale occidentale spunea că numărul de sinucideri creşte în fiecare an: în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea numărul de sinucideri a crescut de trei ori, de patru ori sau chiar de cinci ori, în funcţie de ţară. Analizând statisticile, savantul a ajuns la concluzia că principalele cauze ale sinuciderilor sunt dezorganizarea, decăderea morală, distrugerea colectivităţii, decăderea religiozităţii ( ateismul ). Cauzele prin care se explică de obicei sinuciderile ( sărăcia, gelozia, patologia psihică, beţia, chinurile trupeşti-provocate de boli- ş.a.). După Durkheim, sursa sinuciderilor nu constă în greutăţile vieţii. Oamenii se sinucid în mare parte din cauza „ lipsei de sens a conţinuturior ” deoarece nu ştiu unde se opresc necesităţile lor legitime şi ce scop are activitatea pe care o desfăşoară. Prin urmare mijlocul de a opri creşterea sinuciderilor nu este acela de a uşura viaţa[2]

În concepţia lui BASILE C. LIVIANU anul 1900[3] – furia suicidului este o boală contagioasă, care a cuprins toate clasele societăţii.

Exemplu : bărbaţi, femei, bătrîni şi tineri avuţi şi săraci, culţi şi inculţi, sănătoşi şi bolnavi, căsătoriţi sau celibatari şi chiar copii de 12 – 14 ani, dezgustaţi de viaţă, aleargă cu lăcomie ca la singurul liman .

Suicidul este actul cel mai denaturat pe care îl poate săvîrşi fiinţa omenească care se caracterizează astfel;

–  este asasinul moral al celui care-l făptuieşte,

–  este furtul cel mai infamat, pe care suicidul îl face familiei şi patriei sale,

–  sustragerea mişelească de la îndeplinirea tuturor datoriilor care constituiesc misiunea vieţii,

–  este în fine păcatul cel mai capital şi mai de neiertat pe care-l prevede canoanele bisericeşti de toate riturile .

Concluzie

Nu mai rămâne nici o îndoială, că condiţiile stării materiale şi morale în care ne găsim sunt de natură a inspira cele mai îngrijitoare temeri

Exemplu : defectele educaţiei; abuzul de tipar (presa); pasiunile politice; luxul; jocurile de noroc; viciul băuturilor spirtoase;

Bolile fizice sunt, cu mult mai lesne de vindecat decât cele morale .

Din 100 de bolnavi de febră se pot vindeca 95 la sută, din 100 de beţivi, nici 5 nu s-ar vindeca .

Boala sau bolile de care suferă organismul nostru social, sunt boli morale, prin urmare greu de vindecat, cu cît s-au înrădăcinat adînc în noi şi au devenit cronice .

Remediul nu poate fi găsit decît în schimbarea principiilor, pe care le întemeiază educaţia noastră socială.

În concepţia scriitorului Norbert Sillamv membru al Societăţii franceze de psihologie definea şi caracteriza Suicidul astfel:

Sinuciderea este acţiunea de a-şi lua singur viata, în mod voluntar, cel mai adesea pentru a scăpa de o situaţie devenită intolerabilă .

Cauzele principale care viciază organismul nostru social.

1 . Slăbirea sentimentului religios .

Consecinţele acestei slăbiciuni se văd, din nenorocire pe fiecare zi (oameni bolnavi, oameni ruinaţi, decepţionaţi, în general toţi care au vreo supărare), nu mai găsesc în ziua de azi o mîngâiere, un sprijin, un ajutor cum găseau cu mulţi ani în urmă cînd se duceau la biserică unde găseau o alinare sufletească. Sărbătorile erau ţinute de toată lumea creştină şi aveau un respect deosebit faţă de biserică şi de sărbători ( oamenii se îmbrăcau cu cele mai bune haine ale lor şi se duceau la biserică, de la cel mai mic membru al familiei pînă la cel mai bătrîn ) . Ei acum au pierdut orice speranţă şi recurg la suicid pentru a scăpa de viată.

Sinucigaşul ştiind bine că nici biserica şi nici societatea nu refuză cadavrul său, onorurile de înmormîntare cu coroane cu dric de prima clasă, cu decor de preoţi mulţi şi cu discursuri patetice, nu mai găsesc în religie un obstacol care să-l oprească de la pornirea sa de a-şi curma firul zilelor .

Altă dată suicidul era un mare păcat, cel mai mare păcat pe care omul îl poate săvîrşi.

Moartea prin sinucidere inspiră groaza societăţii:

– societatea şi biserica trata cu o anumită groază cînd ştia că sinucigaşul trebuia îngropat ca dobitoacele în pustiu, iar nu în cimitir,

–    se ştia că sinucişii nu aveau dreptul la nici o pomenire religioasă,

–    este oprit chiar de la pronunţarea numelui unui sinucis într – un local sfînt. Pe vremea aceea religia era o puternică înfrînare a sinucigaşilor Exemplu: Preoţii catolici, din ordinul Papei au refuzat a da serviciul religios la înmormântarea princepelui ereditar al tronului Austro- Ungariei, pînă ce nu s-a probat că princepele nu se sinucisese ci a fost asasinat.

La noi, în loc să se menţină această măsură salutară s-a desfiinţat, această desfiinţare a contribuit la slăbirea sentimentului religios.

În anul 1762 Jean Calas, neguţător calvinist stabilit la Toulouse, a fost tras pe roată, bănuit fiindcă şi-a ştrangulat propriul fiu pentru că acesta ar fi manifestat dorinţa de a converti la catolicism. Voltaire a încercat în zadar să obţină reabilitarea postumă a lui La Barre, dar a reuşit să-l reabiliteze pe Calas, aducînd dovada că fiul acestuia, în vîrstă de 30 de ani, s-a sinucis spînzurîndu-se în dugheana tatălui său şi că familia a comis imprudenţa de a ascunde sinuciderea pentru a nu împiedica înmormîntarea religioasă .

Voltaire a demonstrat că aceste condamnări erau fructul fanatismului, religios. El însuşi a fost persecutat de biserică ca şi Montesquieu, care era perfect conştient de solidaritatea clerică şi denunţă ca fiind foarte primejdioasă.

F.M. Dostoievski, în jurnalul scriitorului pe 1876, a reuşit să modeleze un monolog interior al „ sinucigaşului din plictiseală”, „ sinucigaşul cu idei  ”, dezamăgit total de lume. „ Nu pot fi fericit, chiar şi în momentul celei mai mari fericiri datorate iubirii aproapelui şi iubirii pe care mi-o arată întreaga umanitate, deoarece  ştiu că mâine toate acestea vor fi distruse.           Eu, toată această fericire, toată dragostea, dar şi întreaga umanitate ne vom transforma în nimic, în haosul anterior……

În calitatea mea indiscutabilă de reclamant şi pârât, de judecător şi acuzat, eu condamn această natură care m-a făcut să sufăr atât de urât, împreună cu mine, spre distrugere…..Deoarece nu pot distruge natura, atunci mă voi distruge doar pe mine, anulând tirania din plictiseală, tirania care nu are un vinovat anume.”[4]

Scriitorul a exprimat strălucit ceea ce a trăit tânărul Tolstoi în perioada de pasiune a acestuia pentru Schopenhauer: schimbarea problemei ,, vieţii autentice ” cu problema ,, morţii autentice  ”.

Cuvintele lui Nietzsche[5]: ,,Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”-ar putea fi un motto călăuzitor.

,,Viaţa” nu este ceva vag, ci ceva foarte real si concret, tot aşa cum şi sarcinile vieţii sunt la fel de reale şi concrete. Ele alcătuiesc destinul omului, care este diferit şi unic pentru fiecare individ în parte. Nici un om şi nici un destin nu pot fi comparate cu un alt om şi cu un alt destin. Nici o împrejurare nu se repetă, şi fiecare situaţie cere un alt răspuns. Câteodată, situaţiile în care omul se găseşte îi pot cere să-şi modeleze propria-i soartă prin acţiune. Alteori, e mai avantajos pentru el să facă uz de şansa de a contempla şi de a realiza în acest fel valori lăuntrice. Alteori, omului i se poate cere să îşi accepte pur şi simplu soarta şi să-şi ducă crucea. Fiecare situaţie se distinge prin unicitatea ei şi întotdeauna  există doar un singur răspuns corect la problema pe care o ridică situaţia respectivă.

Când omul descoperă că destinul lui este să sufere, va trebui să-şi accepte suferinţa ca fiind propria sa misiune; singura şi unica lui misiune. Va trebui să realizeze faptul că până şi în această suferinţă a sa, el este unic şi singur în întregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferinţa lui sau nu poate să sufere în locul său. Singura lui şansă ţine de modul cum îşi poartă povara.

Modul în care omul îşi acceptă soarta şi toată suferinţa pe care aceasta i-o cauzează, modul în care îşi duce crucea îi oferă oportunităţi ample-chiar şi în cele mai teribile împrejurări–să adauge un sens şi mai profund vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situaţie dificilă i le prilejuieşte. Tăria interioară a omului îl poate totuşi ridica deasupra destinului său exterior. Un om care devine conştient de responsabilitatea pe cere o are faţă de o fiinţă umană care îl aşteptă cu iubire sau faţă de o treabă neterminată nu va fi niciodată în stare să-şi irosească viaţa.

Cunoscând ,,de ce” -ul propriei sale existenţe, el va fi în stare să îndure aproape ,,orice”.

Acum, că am arătat impactul benefic pe care îl are orientarea către sens, vreau să îmi îndrept atenţia asupra influenţei nefaste pe care o exercită acel sentiment de care atât de mulţi oameni se plâng astăzi, respectiv sentimentul unei depline, exteme lipse de sens a vieţii lor. Aceştia sunt bântuiţi de trăirea golului lor interior, a vidului lăuntric. Ei se află prinşi în acea stare numită ,,vid existenţial” care se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală.

Nu puţine cazuri de suicid se datorează vidului existenţial. Fenomene atât de răspândite precum depresia, agresivitatea şi dependenţa nu pot fi înţelese câtă vreme nu ţinem cont de vidul existenţial care le provoacă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul crizei pensionarilor şi a persoanelor în vârstă.

Mai mult, vidul existenţial ni se prezintă sub diverse măşti şi înfăţişări. Uneori, atunci când voinţa de sens este blocată, ea este compensată şi înlocuită de voinţa de putere, inclusiv de forma cea mai primitivă a acesteia – voinţa de bani. În alte situaţii, când voinţa de sens este blocată locul ei este luat de voinţa de plăcere.

În ceea ce priveşte cauza sentimentului lipsei de sens, s-ar putea spune, deşi într-o manieră foarte simplificată, că oamenii au îndeajuns ca să trăiască, dar nu şi pentru ce să trăiască. Au mijloacele, dar le lipseşte sensul.

Negreşit unora le lipsesc chiar şi mijloacele, mă gândesc la mulţimea de şomeri de astăzi.

Nu putem trece cu vederea faptul că nu toate situaţiile de depresie îşi au cauza în sentimentul lipsei de sens, nici chiar suicidul – la care depresia conduce uneori – şi nici nu rezultă neapărat dintr-un vid existenţial. Dar, chiar dacă nu toate cazurile de suicid presupun un sentiment de lipsă de sens, se prea poate ca impulsul individului de a-şi lua viaţa să fi putut fi depăşit dacă el ar fi devenit conştient că există un sens şi un scop pentru care merită să trăiască.

Deci, o puternică orientare către sens joacă un rol decisiv în prevenirea suicidului.

Arhimadritul Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, răspundea în Ziarul Lumina, din data de 19 iulie 2010, de ce este sinuciderea un păcat de moarte capital.         „ Sinuciderea este o abatere gravă de la învăţătura Bisericii, fiind considerat păcat împotriva Duhului Sfânt. El este un păcat greu pentru faptul că orice stare de pocăinţă, orice întoarcere către Dumnezeu numai este posibilă din momentul săvârşirii acestuia. Acest păcat închide, pune o barieră între om şi dumezeu, nu mai poate exista comunicare atâta vreme cât omul îi aduce ofensă directă lui Dumnezeu. Cei care-l săvârşesc nu mai au încredere în Dumnezeu, cad în păcatul deznădejdii, al necredinţei. Un creştin trebuie să privească cu evlavie, răbdare şi smerenie în stare de disperare, de apăsare, chiar dacă va fi să sufere toată viaţa printr-o boală, printr-o încercare, prin izolare ori umilinţe de tot felul. Sinucigaşul este considerat ca şi un necredincios, ca şi un ateu, ca şi unul care nu s-a raportat niciodată la Dumnezeu.

Pe de altă parte, sunt şi persoane bolnave psihic care nu realizează gravitatea acestui act, nu sunt conştiente şi nu pot fi acuzate de acest păcat. Dar pe cel care în mod deliberat, voit, fără umbră de acoperire a săvârşit această faptă, greşind în faţa lui Dumnezeu, Biserica nu îl mai tratează ca pe un fiu iubit, pentru că nu a mai ascultat de ea. Biserica iartă pe toţi păcătoşii care se întorc măcar în ceasul din urmă.

Pentru cei care nu erau în deplinătatea facultăţilor mintale când s-au sinucis, se face o slujbă, având în vedere grava lor suferinţă psihică. Aceşti bolnavi nu răspund de faptele lor, nu le mai pot controla, nu ştim ce a gândit mintea lor bolnavă. Dar şi în aceste cazuri, când cineva a făcut-o premeditat, când persoana în cauză s-a gândit de mult, a plănuit, când a avut multe tentative de suicid, Biserica o lasă în judecata lui Dumnezeu.

De ce nu se face slujbă de înmormântare şi pomeniri sinucigaşilor

Sinuciderea este un păcat foarte grav, strigător la cer, fiindcă cei care au recurs la acest gest s-au lepădat de credinţa în Isus Hristos şi de nădejdea în Dumnezeu, iar necredinţa în deznădejdea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care Sfânta Scriptură spune că nu se vor ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va fi să fie ( Matei 12, 32 ). Cel ce se sinucide păcătuieşte împotriva propriului trup, punând capăt vieţii sale pământeşti, asupra căreia nu are nici un drept, deoarece viaţa ne este dată de Dumnezeu şi tot El hotăreşte sfârşitul ei, după cum spune şi Sfântul Apostol şi Pavel: „ Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? ” (1 Cor. 6,19; Rom. 14, 8-12).

În pravila de la Govora  din anul 1860 se spune:  „ Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar dacă va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri. ”

Iar Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii din anul 1652 vine în completarea acestui canon şi spune;  „Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă căci şi-a dat sufletul satanei ca şi Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit  ” (Nicodim Sachelarie, „  Pravila Bisericească ”).

În anul 1949 Sfântul Sinod prin Hotărârea nr. 56, privind înmormântarea sinucigaşilor a decis ” Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot, şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârşind slujba după ritualul redus. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări. Celor ce s-au sinucis cu bună-ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nici o slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări. ”

Rezumăm citatul Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse:

Sinucigaşul care face aceasta din supărare omenească sau din alt motiv de micime sufletească nu se poate învrednici de înmormântare creştină sau pomenire liturgică…Dacă sinucigaşul şi-a pus capăt zilelor în stare de inconştienţă, adică fiind bolnav psihic, rugăciunea bisericească este permisă, în urma cercetării cazului de către arhiereul locului. Trebuie să se ţină minte că vina sinucigaşului este împărţită de multe ori de cei care-l înconjoară şi care nu au putut să-l compătimească şi să arate milă.[6]

Enigmele suicidului

Abundenţa sinuciderilor în ţările scandinave ( mai ales în Danemarca şi Suedia) se încadrează foarte bine în logica lui E. Durkheim: se despart mai uşor de viaţă acele clase sociale care trăiesc mai liber şi au mâncare suficientă. Este mult mai greu să înţelegi înclinaţiile de sinucidere la popoarele ugro-finice. Ungurii, estonienii, finladezii, udmurţii şi komii sunt de multă vreme adepţii unor tradiţii culturale diferite. Unele din aceste popoare nici nu seamănă la înfăţişare între ele. Cu toate acestea, de parcă s-ar fi vorbit, toate menţin un nivel înalt, stabil, în ce priveşte sinuciderile.

Predispoziţia spre suicid este uneori moştenită. Acest lucru este confirmat de multiplele exemple din istoriile diferitelor familii. Aproximativ 6% dintre sinucigaşi au părinţi care au murit în acelaşi fel.

Psihologii evidenţiază cinci cauze care îi fac pe adolescenţi să-şi pună capăt zilelor:

–          dragostea fără răspuns sau de care s-a râs;

–          lipsa puterii de a lupta cu greutăţile;

–          tendinţa de a atrage atenţia;

–          dorinţa de a cauza durere altora ( „în ciuda tuturor!”, „să se chinuiească cu acest gând”);

–          forma extremă de protest şi comportare ( „nimeni  nu are nevoie de mine”).

Sunt descrise câteva tipuri de copii înclinaţi spre suicid. Iată semnalele de alarmă, la care ar trebui să reacţioneze părinţii:

–         Copilul nu are prieteni. El aproape că nu comunică cu nimeni, nu este sincer cu părinţii, e obişnuit să-şi rezolve singur problemele şi nu are încredere în nimeni. Atunci când îl doare ceva sau îi este frică, nu plânge, ci se închide în el.

–         Copilul nu este interesat de nimic. Este indiferent de toate: la mâncare, învăţătură, distracţii, oameni. Nu vrea nici măcar să facă mici prostioare. La întrebări el răspunde cam aşa: „Mi-e totuna”, „ Normal”. Poate împlini toate solicitările adulţilor, deoarece nu are dorinţe proprii.

–         Copilul îi place să fie bolnav şi născoceşte întotdeauna „boli groaznice”, încercând să demonstreze că dacă părinţii îi sunt alături, îngrijindu-l, îi este mai uşor. Membrii mai mari familiei se obişnuiesc încet, încet cu bolile „ închipuite” şi nu le mai bagă în seamă. Atunci copilul încearcă să-i sperie pe adulţi. Din păcate, „moartea ca glumă” devine moarte reală.

–         Cel mai tulburător semnal: copilul îşi închipuie adesea cât de rău le va fi tuturor după moarte. Aceasta se desprinde din semnale ca atitudinea rezervată, mimica, teama de viitor, lipsa dorinţei de a lua parte la planurile familiei ş.a.

Copii care au fost salvaţi de la moarte povestesc că gândurile legate de sinucidere îi vizitau destul de des. Pentru început era ca o fantezie. Mai târziu însă, ideea nu mai părea atât de absurdă, apăreau diferite detalii despre tehnici de sinucidere, care se tot nuanţau.

Din punct de vedere creştin, astfel de idei fixe sunt insuflate de diavol. De aceea, fără ajutorul unui duhovnic experimentat şi al unui psiholog ortodox nu poţi face faţă situaţiei.

Religia era văzută de către Emile Durkheim ca fiind una din căile de profilaxie a suicidului. După opinia sa strict pragmatică, dogmele şi ritualurile unesc foarte bine oamenii între ei. Teologia interpretează altfel rolul optimist al creştinismului. Sunt, de asemenea, importante felul în care este privit în creştinism sistemul de simboluri, prin intermediul cărora societatea se conştientizează pe sine însăşi, şi modul de gândire propriu omului, ca fiinţă colectivă, socială. Este de remarcat că în cantoanele catolice ale Elveţiei, indiferent de naţionalitatea populaţiei, sunt de 4-5 mai puţine sinucideri decât în celelalte cantoane. „ Prin urmare influenţa religiei este atât de mare, încât se situează deasupra oricărui alt motiv.[7]

Suicidul este o problemă spirituală care poate fi rezolvată de credinţa şi încrederea în Dumnezeu. Credincioşii sunt, de obicei, interlocutorii excelenţi, înţelegători, sensibili şi înţelepţi. Numai că printre ei sunt şi unii care nu reuşesc să te scoată din starea de criză.

Moralismul şi învăţăturile banale nu fac decât să împingă omul spre izolare şi autoflagelare. În circumstanţele acestea este mai bine să nu judeci, să nu „tuni sau să fulgeri”, să nu faci apel la conştiinţă, ci să susţii, să mângâi, să manifeşti grijă sinceră faţă de aproapele. Cu alte cuvinte este nevoie de minte „rece” şi inimă fierbinte.

Potrivit părerii specialistului ortodox în etică biomedicală John Breck, voinţa sinucigaşului este de-a dreptul paralizată atât de păcat, cât şi de boală. Dragostea creştină şi sensibilitatea pastorală nu trebuie să ignore faptele dovedite ştiinţific. De aceea John Breck propune să se alcătuiască o rânduială specială de înmormântare a sinucigaşilor bolnavi mintal. Meditând la soarta de după moarte a sinucigaşilor, părintele Paisie scrie; „ Nu ştim de ce au ales să moară şi în ce stare se aflau în ultimul moment al vieţii lor. Poate atunci când sufletul lor părăsea trupul ei s-au pocăit, au cerut iertare Domnului şi pocăinţa lor a fost primită. Poate că sufletul lor a fost primit de Îngerul Domnului.[8]

Totuşi Dumnezeu nu poate fi minţit. Dacă în inimă era ascuns gândul mişel de „a pleca frumos” şi de a „se pocăi” odată cu ultima suflare, atunci Domnul Se va purta cu „cel viclean după viclenia lui” ( Psalmi 17, 27).



[1] Durkheim Emile, Le Suicide, anul 1897

[2] Durkheim Emile, Le Suicide, anul 1897, pp. 128, 146-147, 302

[3] Basile C. Livianu, Furia suiciduluitea, anul 1900

[4] Durkheim Emile, Sinucidera: schiţă sociologică, Moscova, 1994, pp. 122-126, 363, 385

[5] Victor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Bucureşti, Meteor Press, 2009.

[6] Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, op. cit., p. 70.

[7] Victor E. Frankl, op.cit.,p.26.

[8] Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte, vol. IV, Viaţa de familie, op. cit., p. 290

Autori:

Leave Comment