Argumente în susţinerea prezumţiei de nevinovăţie în materie contravenţională

Dec 7th, 2010 | By | Publicat in categoria Anul II, Drept, Nr. 1 Mai 2010

Cuvinte Cheie: prezumţia de nevinovăţie, prezumţia de nevinovăţie în materie contravenţională, jurisprudenţa CEDO privind prezumţia de nevinovăţie, garanţiile art. 6 din Convenţie, constatarea contravenţiei ,,ex propriis sensibus”, răsturnarea sarcinii probei, regimul contravenţional în dreptul intern.

Rezumat:

Articolul analizează argumentele privind necesitatea reţinerii prezumţiei de nevinovăţie în materie contravenţională şi implicit aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale denumită în continuare Convenţia.

Argumentele sunt rezultatul teoriilor şi practicilor unitare şi constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a dispoziţiilor Constituţiei României în vigoare.

Având în vedere aceste argumente autorul apreciază că prezumţia de nevinovăţie în materie contravenţională este obligatorie pentru instanţele din România atunci când le este dedusă judecăţii o plângere contravenţională împotriva actului sancţionator. În concluzie consideră necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dispună printr-un recurs în interesul legii îndrumări de practică unitară în materie contrvenţională şi/sau legiuitorul să-l modifice în acest sens dispoziţiile legale cu privire la acest aspect.

Obiectivul acestui studiu este dezbaterea controversatei probleme a reţinerii, sau nu, a prezumţiei de nevinovăţie în ceea ce priveşte sancţiunile contravenţionale. În încercarea de clarificare a acestei probleme, se vor invoca teoriile şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, denumită în continuare C.E.D.O., dar şi practica judiciară a instanţelor româneşti, a doctrinei şi principiilor dreptului intern, comentariile unor jurişti pe această temă, considerentele personale etc.

Instituţia prezumţiei de nevinovăţie a apărut ca regulă scrisă în dreptul modern, pentru prima data, în secolul al XVIII-lea în legislaţia S.U.A., fiind apoi consacrată şi în Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, care stabilea în art. 9 că: ,,orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale”. Această reglementare a fost ulterior preluată şi de Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată în Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, care în art. 11 arată că: ,,orice persoană învinuită de a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”.

În acelaşi timp, Convenţia adoptată de Consiliul Europei pe 04 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare pe 03 septembrie 1953, stabileşte în art. 6 alin. 2 că:

,,orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Înaintea adoptării acestor reglementări ca norme de drept au existat lucrări de excepţie ale unor autori de seamă ce au prefigurat zorii apariţiei acestei instituţii, Cesare Beccaria prin lucrarea sa ,,Despre infracţiuni şi pedepse” apărută în anul 1764. Ideile reprezentate de această lucrare au zguduit din temelii principiile justiţiei de tip inchizitorial a Europei timpurilor sale[1].

Prezumţia de nevinovăţie este instituţia care face distincţia între statul arbitrar şi statul de drept, cel ce garantează libertăţile şi drepturile individuale.

Societatea democratică nu poate fi construită decât în profitul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dacă în privinţa prezumţiei de nevinovăţie în materie penală, lucrurile sunt mai clare şi practica judiciară mai unitară, în privinţa prezumţiei de nevinovăţie în materie contravenţională, practica judiciară este suficient de neunitară în dreptul nostru intern. Din aceaste motive, am considerat necesară abordarea şi argumentarea acestui subiect având la îndemână jurisprudenţa C.E.D.O.

Articolul 6 din Convenţie cu denumirea… ,,Dreptul la un proces echitabil’’ are următorul conţinut:

,,1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c. se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină

citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”

Prin Legea nr. 30/1994, România, a ratificat Convenţia. Coroborând această lege cu prevederile Constituţiei din art. 11 şi 20, Convenţia, precum şi protocoalele adiţionale au devenit parte din dreptul intern. Totodată, Constituţia consacră regula că atunci când există neconcordanţe între tratatele internaţionale ratificate de România privind drepturile fundamentale şi legile interne, prioritare sunt reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care dreptul intern conţine dispoziţii mai favorabile. Având în vedere că reglementările ce decurg din hotârârile C.E.D.O. sunt mai favorabile contravenientului, decât cele ce rezultă din reglementările dreptului pozitiv român rezultă necesitatea aplicarii în mod obligatoriu a celor stabilite de instanţa de la Strasbourg. Acest lucru este relevat de practica judiciară repetată şi constantă a C.E.D.O. în materie contravenţională. Astfel, Curtea de la Strasbourg a arătat cum trebuie înţeles în sensul Convenţiei termenul de acuzaţie. Ea apreciază fără rezerve şi în mod unitar condiţiile ce trebuie îndeplinite ca o contravenţie să poată fi calificată drept acuzaţie în materie penală.

Curtea are în vedere trei criterii:

1.    dacă reglementările ce definesc contravenţia aparţin conform legii naţionale dreptului penal;

2.    natura faptei;

3.    natura şi gradul de severitate al sancţiunii ce trebuie aplicate.

Referitor la primul criteriu enunţat, C.E.D.O remarcă caracterul relativ al indicaţiilor furnizate de dreptul intern cu privire la scoaterea de sub ilicitul penal al contravenţiilor de către statele moderne. Statele europene au scos din sfera ilicitului penal infracţiunile considerate mai uşoare şi mai puţin periculoase pentru societate transferându-le în sfera contravenţiilor pentru ca organele administrative să le poată sancţiona, astfel degrevând şi instanţele judecătoreşti. Trebuie amintit aici că, în trecut, dreptul penal avea un conţinut trihotomic alcătuit din: crime, delicte şi contravenţii.

Analizând cel de-al doilea criteriu arătat mai sus, C.E.D.O afirmă că nimic nu împiedică statele să-şi realizeze rolul de gardieni ai interesului public prin distincţii proprii între diferitele tipuri de infracţiuni, şi nu se opune tendinţei de dezincriminare existentă în statele membre ale Consiliului Europei. Ar fi în contradicţie cu scopul şi obiectul art. 6 din Convenţie, dacă o categorie de fapte ar fi excluse din sfera lui de aplicare, pe motivul că statele, prin legislaţia lor internă, le califică drept contravenţii. Ca o concluzie, C.E.D.O., reţine că faptele contravenţionale, în principiu, intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie, (Ozturk contra. Germania 1984, Kadubek contra. Slovacia 1998)[2].

În ceea ce priveşte ,,natura şi gradul de severitate al sancţiunii aplicate”, Curtea arată că ,,ratio legis” a amenzii contravenţionale nu este asigurarea unei reparaţii pecuniare a unui eventual prejudiciu, ci caracterul punitiv al acesteia. Aaceasta din urmă reprezintă principala caracteristică distinctă a sancţiunii penale. Sancţiunile contravenţionale, de regulă, nu privesc un grup de persoane, ci au ca beneficiari toţi indivizii pentru realizarea scopului preventiv, dar şi represiv al sancţiunii. Astfel, se dezvăluie încă o dată în plus caracterul de natură penală al faptei contravenţionale. Analizând toate aceste condiţii C.E.D.O., stabileşte că distincţia făcută de dreptul intern între infracţiuni şi contravenţii devine inoperantă şi, ca atare, toate acestea au caracter penal în sensul art. 6 din Convenţie.

Curtea de la Strasbourg a stabilit în mai multe hotârâri pe care le-a pronunţat, o serie de precizări ca, de pildă:

–                   cuantumul redus al amenzii nu constituie un criteriu ce poate caracteriza fapta săvârşită ca nepenală (Ziliberberg contra. Moldova 2005)[3].

–                   sub acest aspect este luată în considerare sancţiunea aplicabilă şi nu cea efectiv aplicată (Engel contra. Olanda)[4].

Criteriile de apreciere a unei contravenţii ce poate fi calificată drept acuzaţie în materie penală, nu se cer a fi îndeplinite şi respectiv analizate neapărat cumulativ, dar în condiţiile în care, analizate distinct, nu pot stabili caracterul penal sau nepenal al acuzaţiei, ele urmează a fi analizate coroborat.

Ca argument suplimentar în susţinerea ideii de prezumţie de nevinovăţie în materia contravenţională, amintesc că până la revizuirea Constituţiei României din 2003, sancţiunile contravenţionale puteau îmbrăca chiar şi forma privativă de libertate. Acest fapt relevă, o dată în plus, caracterul penal al acuzaţiei contravenţionale.

Chiar şi în prezent există legislaţii penale europene care menţin caracterul tripartit al faptelor penale: crime, delicte şi contravenţii. Aceste state sunt: Franţa, Belgia, Luxenburg, San-Marino şi Grecia.[5]

Faţă de cele prezentate anterior opinez că dacă contravenţia în viziunea Curţii, reprezintă acuzaţie în materie penală, în mod automat devin incidente prevederile art. 6 din Convenţie şi, în special, prezumţia de nevinovăţie dar şi celelalte garanţii ce sunt stabilite prin aceasta.

În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie reglementată în art. 6, paragraful 2 din Convenţie, aceasta priveşte atitudinea judecătorului care trebuie să analizeze şi să se pronunţe fără părtinire şi prejudecăţi intrând în acest fel în coliziune cu eventuala prezumţie de temeinicie a procesului verbal de contravenţie. Cu toate că prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului verbal nu rezultă în mod expres din prevederile OG. 2/2001 aprobată cu modificări şi completări de Legea 180/2002, aceste prezumţii sunt reţinute de către judecător din doctrină ca principii de drept administrativ[6].

Curtea, în teoriile şi jurisprudenţa sa, arată că stabilirea vinovăţiei în materia contravenţiilor nu are în vedere faza extrajudiciară a sancţiunii administrative, ci tocmai faza judiciară a acesteia, ceea ce obligă la respectarea dreptului la un proces echitabil şi a garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţie. De asemenea, are în vedere modul de reglementare al contravenţiei în dreptul intern, plângerile contravenţionale fiind soluţionate prin aplicarea regulilor procedurii civile şi nu a celor specifice materiei penale. Cu toate acestea, în cazul Dombo Beheer contra. Olanda[7], statuează principiul egalităţii armelor juridice, care trebuie aplicat atât în cauzele civile, cât şi în cauzele penale. Dacă, în cazul prezumţiei de legalitate, instanţa, chiar şi din oficiu, poate verifica destul de uşor prezenţa acesteia şi poate stabili deseori neîndoielnic, legalitatea sau nelegalitatea unui proces-verbal de contravenţie împotriva căruia s-a făcut plângere, în cazul analizei temeiniciei procesului-verbal de contravenţie, lucrurile sunt mai complexe.

Prezumţia de temeinicie (validitate) a procesului-verbal de contravenţie nu trebuie să aducă atingere principiului egalităţii şi proporţionalităţii în ceea ce priveşte dreptul la apărare al petentului. Acesta nu trebuie să fie pus în imposibilitatea de a se apăra dacă nu are probe de nevinovăţie în cazul în care procesul verbal de contravenţie nu este susţinut cu probele în baza cărora instanţa să constate fără dubiu vinovăţia contravenientului. Astfel de situaţii ar putea fi cele în care agentul constatator a folosit mijloace tehnice omologate care au putut surprinde săvârşirea faptei contravenţionale de către petent (de exemplu, fotografii, video, etc.).

În celelalte cazuri în care constatarea contravenţiei a fost făcută ,,ex propriis sensibus” de către agentul constatator, ar fi necesar ca instanţa să considere că asupra faptelor descrise în conţinutul actului şi infirmate prin plângerea petentului (contravenientului), având în vedere respectarea principiului contradictorialităţii şi egalităţii de arme juridice, pot plana o serie de dubii şi devine aplicabil un alt principiu de drept cunoscut ,,in dubio pro reo”.

Menţiunile agentului constatator înscrise în actul sancţionator nu pot singure servi drept temei pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale în absenţa altor mijloace de probă.

În acest fel, prezumţia de nevinovăţie ar conduce la răsturnarea sarcinii proprii care astfel ar reveni agentului constatator, iar îndoiala ar profita petentului.

În acest sens şi C.E.D.O. a arătat că nu trebuie lipsiţi de garanţiile fundamentale cei acuzaţi de săvârşirea unor fapte ilicite, garanţii care au rolul să-i protejeze împotriva arbitrariului celor competenţi să constate caracterul ilicit al acestor fapte şi să aibă drept rezultat restabilirea echilibrului între autoritate şi contravenient (sau pretins contravenient) problemă ce intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie.(Anghel contra România 2007)[8]

În opinia mea, C.E.D.O., totuşi nu doreşte să diminueze rolul statelor în combaterea şi sancţionarea absolut necesară a infracţiunilor mai puţin periculoase, denumite contravenţii.

De asemenea, prin deciziile sale C.E.D.O. stabileşte că o prelungire a prezumţiei de nevinovăţie o presupune şi dreptul la tăcere, acuzatul neputând fi obligat să declare nimic, dar, dacă doreşte, o poate face. Acest drept însă trebuie apreciat de la caz la caz el nefiind considerat un drept absolut.

Curtea Constituţională a României, a avut în mai multe rânduri pe rol, soluţionarea de excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernamentale 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.[9] În aceasta se arată critica petentului că potrivit art. 34 alin. 1 din Ordonanţa Guvernamentală 2/2001, însuşi contravenientul trebuie să-şi probeze în faţa instanţei nevinovăţia, deşi constituţional este ca agentul constatator să dovedească vinovăţia lui.

Curtea Constituţională arată că prevederile de lege criticate nu sunt în dezacord cu exigenţele art. 6 din Convenţie iar din procedura de soluţionare a plângerii împotriva procesului-verbal de contravenţie nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ceea ce ar fi contrar intereselor contravenientului, ci mai degrabă exercitarea dreptului la apărare. De asemenea, Curtea Constituţională arată că simpla desemnare a unei persoane ca fiind contravenient nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei sale şi nu are semnificaţia unei înfrângeri a prezumţiei de nevinovăţie.

Aşa cum rezultă din cele ce au fost arătate mai sus, Curtea Constituţională prin decizia 146/2008, confirmă într-o bună măsură argumentele invocate.

Totuşi, apreciez că în decizia ce a fost prezentată ar fi trebuit să existe trimiteri şi la art. 20 alin. (2) din Constituţie prin care să se statueze cu claritate că potrivit art. 6 al Convenţiei precum şi jurisprudenţei Curţii C.E.D.O. prezumţia de nevinovăţie a contravenientului este prioritară dreptului intern şi obligatorie pentru instanţele de judecată.

În acelaşi timp, consider că pentru clarificarea aspectelor prezentate mai sus ar fi necesar ca Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea celor competenţi, să adopte o decizie al cărei dispozitiv să cuprindă o justă şi lămuritoare interpretare, având în vedere jurisprudenţa C.E.D.O., lucru care ar duce desigur la reducerea consistentă a practicii neunitare a instanţelor româneşti în ceea ce priveşte cauzele contravenţionale.

Deopotrivă acest lucru ar permite diminuarea cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O. ceea ce ar avea ca urmare condamnarea statului român şi obligarea acestuia la plata unor cheltuieli judiciare, daune etc. ( spre exemplu, Anghel contra România, ş.a.).

Raportâdu-mă la obiectivul principal menţionat al studiului încă de la început, şi după cele prezentate în cuprinsul acestuia, ca argumente pe care le-am considerat necesare în dezbaterea subiectului enunţat, formulez următoarele concluzii:

Astfel, consider că în cazurile sancţiunilor contravenţionale, instanţele de judecată sunt ţinute să aplice prevederile art. 6 din Convenţie, sarcina probei trebuind să revină agentului constatator şi nu petentului obligat să-şi demonstreze nevinovăţia aşa cum rezultă din principiile dreptului civil, ,,actor probat actionem”. Cu toate acestea, chiar dacă practica ar deveni unitară în sensul celor prezentate, consider că de lege ferenda legiuitorul ar trebui să modifice prevederile actuale ale regimului contravenţional astfel încât, având în vedere şi principiul egalităţii armelor juridice, să se permită şi agentului constatator şi/sau organului din care acesta face parte să poată propune (aşa cum poate petentul) orice mijloc de probă, cum ar fi: depoziţia agentului constatator, mărturii ale persoanelor care eventual au asistat la săvârşirea faptei contravenţionale, interogatoriul contravenientului etc. În caz contrar, în cauzele în care agentul constatator nu dispune de probe materiale, cum ar fi: înregistrări foto, video etc., instanţele de judecată ar fi obligate să dispună anularea actului sancţionator, iar în această situaţie statul şi-ar diminua considerabil rolul de gardian în apărarea interesului public şi a ordinii de drept în cazul săvârşirii acelor fapte ce sunt considerate cu o periculozitate mai redusă şi calificate drept contravenţii.


[1]BECCARIA, C. ,,Despre infracţiuni şi pedepse”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

[2]Hotărârea C.E.D.O. din  21 februarie 1994  ,,Ozturk contra Germaniei”

[3]Hotârârea C.E.D.O. din 01 februarie 2005  ,,Ziliberberg contra. Moldova”

[4] Hotărârea C.E.D.O. din 08 iunie 1976 ,,Engel si alţii contra Olanda”

[5]CIOCLEI, V. ,,Manual de criminologie”, Ediţia a 4-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

[6]VEDINAŞ, V.  ,,Drept administrativ”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009

[7] Hotârârea C.E.D.O. din 27 octombrie 1993 ,,Dombo Beheer contra Olanda”

[8] Hotărârea C.E.D.O. din 4 octombrie 2007 ,,Anghel contra României”

[9]Decizia Curţii Constituţionale nr. 146/2008 publicata in ,,Monitorul Oficial al României ”, partea I, nr. 197/14 martie 2008

Autori: ,

Leave Comment