Analiză comparativă între instituția decăderii și a perimării

Noi 24th, 2009 | By | Publicat in categoria Drept Privat, Nr. 1 Septembrie 2009

În sfera largă a instituţiilor de drept civil, complexitatea dezvăluie un tot  unitar asimilabil simplităţii specifice unei reguli. Astfel, nu reprezintă o  excepţie faptul că sancţiunile de drept civil îmbracă forme variate,  determinate pe de o parte de complexitatea evidentă a domeniului juridic, iar pe de altă parte de caracterul irefragabil creat prin înlănţuirea  dispoziţiilor normative. În tabloul general al acestor legiuri civile  sancţionatorii, gradul de secvenţialitate sau de repetabilitate trasează  hotarul dintre obişnuinţă şi variaţie. Tributare unei utilizări ce se înscrie în contextul juridic al regularităţii, decăderea şi perimarea constituie  elemente definitorii pentru noţiunea de sancţiune procesual-civilă. Din  acest punct de vedere, finalitatea expiatoare specifică scopului lor efectiv  poate fi realizată numai prin aplicarea imperativă a dispoziţiilor legale, în  conformitate cu structura dispozitivă a acestora.

Plecând de la premisa convergenţei legislative, analiza decăderii şi a perimării trebuie să urmărească un itinerariu susţinut de linia comună a exigenţelor de ordin sancţionator. Mai mult chiar, conjugarea condiţiilor specifice fiecărei sancţiuni probează apartenenţa de fond şi evocă totodată traseul sinuos parcurs în sfera procesual-civilă. Finalitatea comună – pierderea dreptului de a se prevala de actele perimate ori de cele încheiate peste termen1 – traduce intenţia legiuitorului de a lega cele două sancţiuni într-o manieră dihotomică, atât “ab initio”, cât şi ca “punctus terminus”2. Itinerariul parcurs de cele două sancţiuni între cei doi poli comuni va fi analizat în cele ce urmează.

I. Noţiunea de sancţiune procedurală

În literatura de specialitate s-au făcut numeroase încercări de definire a conceptului de sancţiune procedurală. Într-o opinie, sancţiunea reprezintă “o măsură luată împotriva dorinţei sau voinţei aceluia care încalcă dispoziţiile normelor de drept”.

Se poate lesne observa că această definiţie are un caracter extrem de  general. De aceea, considerăm că este mai reuşită şi că surprinde mai bine esenţa conceptului în cauză definiţia enunţată de cunoscutul procedurist ieşean D. Radu: “Sancţiunile procedurale sunt măsurile cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care  prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea  judiciară în pricinile civile“3.

II . Noțiune și natur a jur idică

Decăderea este definită în literatura de specialitate ca fiind acea sancţiune  procedurală care constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac  sau de a îndeplini orice alt act de procedură, dacă nu a fost respectat  termenul imperativ prevăzut de lege 4.
Perimarea este sancţiunea procedurală ce determină stingerea procesului în faza în care se găseşte, din cauza rămânerii în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp4, prevăzut de lege 5.
După cum putem observa, atât decăderea, cât şi perimarea sancţionează  neglijenţa părţilor în soluţionarea litigiului. Astfel, am putea susţine ideea conform căreia perimarea şi decăderea nu ar trebui privite ca sancţiuni ale  actelor de procedură, ci ca sancţiuni ale lipsei de stăruinţă a părţilor  angrenate în procesul civil.

Perimarea este însă singura sancţiune care se răsfrânge asupra întregului proces. Există şi alte cauze de stingere a procesului civil, dar acestea se produc fie în temeiul legii, fie în baza actelor de dispoziţie ale părţilor. Decăderea nu se răsfrânge în mod direct asupra procesului civil, ci în  anumite condiţii, doar indirect, adică prin stingerea unor prerogative procedurale6.
În ceea ce priveşte natura juridică, în literatura de specialitate există unanimitate în a considera decăderea ca fiind sancţiunea ce constă în pierderea unui drept procedural neexercitat în termenul legal imperativ.
Există însă o diversitate de opinii în ceea ce priveşte perimarea. Astfel, ea este considerată:
1) o sancţiune care se bazează pe prezumţia de renunţare la judecată sau pentru a pedepsi lipsa de diligenţă a părţilor (însă renunţarea la judecată se poate face numai în condiţiile impuse de art. 246 C. proc. civ., fără a presupune culpa părţii, în timp ce, în cazul perimării, culpa este o condiţie pentru ca aceasta să intervină);
2) este o sancţiune, dar intervine întrucât renunţarea la judecată nu s-a  făcut în formele şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege;
3) este o măsură de interes general pentru a asigura buna administrare a justiţiei;
4) este o varietate a decăderii şi ea derivă din cerinţa respectării sistemului formelor procedurale care, între altele, implică, prin natura lor, ca actul procedural să succeadă altuia. Altfel spus, este necesar ca validitatea unor acte procedurale să fie dependentă de realizarea actelor următoare, într-un anumit termen;
5) este o instituţie hibridă, fiind în acelaşi timp o măsură de interes general, pentru buna administrare a justiţiei şi o sancţiune pentru renunţarea la  judecată în alte forme decât cele prevăzute de lege7.

Potrivit opiniei majoritare, perimarea are o natură juridică mixtă, în sensul  că este atât o sancţiune procedurală ce intervine pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din  faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată 8.

III . Condiţii specifice

Pentru a interveni sancţiunea decăderii, trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:
– existenţa unui termen legal şi imperativ înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procedural;
– partea sau procurorul să nu fi exercitat dreptul procedural înăuntrul acestui termen;
– inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii9.
Condiţiile în care operează perimarea, conform art. 248 C.proc.civ., sunt:
– învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în primă instanţă sau într-o cale de atac;
– rămânerea pricinii în nelucrare timp de 1 an în materie civilă şi 6 luni în materie comercială;
– lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii10.
În urma prezentării acestor condiţii, putem observa că ambele sancţiuni procedurale intervin în urma nerespectării unor termene legal imperative. Însă cursul perimării poate fi suspendat sau întrerupt în condiţiile  prevăzute de art. 249-250 C. proc. civ, după cum urmează: „perimarea se  întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de partea care justifică un interes”. Corelativ, art. 250 prevede că termenul de perimare este suspendat până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în procesul care a determinat suspendarea ori până la  definitivarea soluţiei procurorului, termenul începând să curgă după această dată. Instituţia decăderii nu este susceptibilă de întrerupere sau suspendare, nerespectarea termenului imperativ atrăgând pierderea dreptului procedural ce nu a fost exercitat înăuntrul acestui termen. Doar în ipoteza în care partea dovedeşte că nu a exercitat dreptul procedural deoarece a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei va opera instituţia repunerii în termen, partea putând exercita dreptul pe care  îl pierduse. Această „împrejurare mai presus de voinţa sa” este prevăzută şi în dispoziţia art. 250 alin. 3, ca un caz de suspendare a perimării.
Ambele instituţii afectează posibilitatea obţinerii condamnării pârâtului. Astfel, în cazul în care reclamantul nu face apel împotriva hotărârii prin care i s-a respins cererea sa de chemare în judecată, cât şi în cazul în care reclamantul lasă să i se perime apelul împotriva hotărârii prin care i s-a respins cererea ca nefondată, o nouă cerere nu va fi posibilă, deoarece hotărârea de fond s-a definitivat prin decădere sau perimare, dobândind putere de lucru judecat. Pe cale de consecinţă, nici perimarea şi nici decăderea nu afectează dreptul subiectiv, dar amândouă pot afecta indirect dreptul la acţiune11.

IV . Cazurile în care cele două instituţii nu operează

Sancţiunea decăderii nu intervine dacă:

1) nu a fost constatată de instanţă (ca şi în cazul nulităţii, nu există decădere care să opereze de drept. Prin urmare, dacă au fost epuizate toate căile prin care putea fi invocată decăderea fără să fi fost constatată, ea se acoperă definitiv)12;
2) există o dispoziţie a legii în acest sens ( astfel, conform art. 186 alin. 4 C. proc. civ., decăderea din dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligaţiei referitoare la depunerea sumei necesare despăgubirii şi transportului martorilor se acoperă dacă martorii se înfăţişează la termenul fixat pentru audierea lor);

3) decăderea priveşte pe una dintre părţile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puţin una dintre celelalte părţi a făcut actul de procedură în termen;
4) partea ce putea invoca decăderea renunţă la acest drept în ipoteza în care termenul este reglementat de norme de ordine privată, partea are capacitate de exerciţiu deplină, iar renunţarea intervine după expirarea termenului;
5) deşi este vorba despre nerespectarea unui termen legal imperativ, legea stabileşte o altă sancţiune (spre exemplu, din dispoziţiile art. 135 C. proc. civ rezultă că formularea cererii reconvenţionale sau a cererii de introducere în judecată a altei persoane, după expirarea termenului prevăzut de lege, atrage sancţiunea judecării separate a cererii respective de cererea de chemare în judecată, afară de situaţia când părţile convin judecarea împreună a celor două cereri);
6) dacă partea interesată dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură în termen, iar în 15 zile de la data încetării cauzei de împiedicare formulează atât cererea de repunere în termen, cât şi cererea de exercitare a căii de atac sau cererea prin care solicită încuviinţarea unui alt act de procedură13.
Perimarea nu operează în următoarele situaţii:
1) conform art. 248 alin.1 C. proc. civ., partea nu se află în culpă în ipoteza în care actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu;
2) potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părţii, cererea n-a ajuns încă la instanţa competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată.
Cu titlu de exemplu se pot menţiona următoarele situaţii în care instituţia  perimării nu este incidentă:
– în ipoteza în care taxa de timbru a fost plătită, nu-i este imputabilă părţii  nefixarea termenului de judecată;
– în cazul în care judecata nu trebuia suspendată, ci amânată, deoarece  procedura de citare era neîndeplinită;
– rămânerea cauzei în nelucrare după declinarea competenţei ori după ce s-a suspendat judecata ca urmare a ivirii conflictului de competenţă nu se poate imputa părţii, deoarece trimiterea dosarului la instanţa competentă se face din oficiu; – dacă apelul sau recursul au fost legal timbrate, netrimiterea lor la instanţa de apel sau de recurs nu este imputabilă părţii;
– când instanţa în mod greşit a suspendat judecata, deşi una dintre părţi solicitase judecarea în lipsă;
– acţiunea civilă în procesul penal nu se perimă chiar dacă s-a dispus disjungerea de acţiunea penală şi a rămas în nelucrare mai mult de un an, deoarece instanţa penală are obligaţia de a se pronunţa şi asupra laturii civile, urmând să se procedeze din oficiu la fixarea unui termen pentru judecarea acţiunii civile14.
De asemenea, nu cad sub incidenţa perimării:
1) cererile de chemare în judecată sau de exercitare a căilor de atac  formulate de procuror (dacă după introducerea cererii, procurorul apreciază că nu este cazul să persiste în judecată, el nu va lăsa cererea în nelucrare, ci o va retrage);
2) recursul în interesul legii;
3) cererile care nu presupun o cercetare pe fondul pretenţiei, cum este situaţia luării măsurilor asigurătorii;
3) hotărârile judecătoreşti.

V. Asemănări şi deosebiri în privinţa efectelor specifice

Asemănări
Observăm că principalul efect comun al celor două instituţii este pierderea  dreptului părţii de a se prevala de actele perimate sau de cele făcute peste termen, ele fiind nule ca urmare a perimării sau decăderii.
Deosebiri

1. Un efect specific al perimării este dat de caracterul său indivizibil. Astfel, perimarea atrage nulitatea actelor de procedură făcute de toate părţile din proces, în timp ce decăderea afectează numai actele părţilor care le-a îndeplinit tardiv 15.
2. Însă un element de diferenţiere între cele două sancţiuni îl reprezintă consecinţa ce intervine în cazul perimării – desfiinţarea atât a actelor subsecvente momentului împlinirii termenului de perimare, cât şi pe cele anterioare acestui moment –, în timp ce decăderea afectează numai actul tardiv şi cele ulterioare lui, fără a atinge actele anterioare.
3. În caz de perimare, actele de procedură pot fi în principiu refăcute, dacă  dreptul la acţiune nu s-a prescris, în timp ce actul tardiv nu poate fi refăcut decât dacă se încuviinţează cererea de repunere în termen;
4. Când a intervenit perimarea, ineficacitatea actelor de procedură reprezintă o consecinţă directă a acesteia, în ipoteza decăderii, nulitatea actelor de procedură e derivată 16.

VI . Concluzii

Din prezentarea celor două instituţii de drept procesual civil reiese  caracterul lor complex, determinant pentru susţinerea concretă a scopului pentru care au fost reglementate – sancţionarea lipsei de stăruinţă a părţilor în ceea ce priveşte soluţionarea litigiului.
Prin urmare, atât decăderea, cât şi perimarea exced prin elementele lor  specifice definiţia clasică a unei sancţiuni juridice. Exigenţele de ordin procesual aplicabile pe tot parcursul litigiului au la bază principiul celerităţii, ceea ce explică existenţa unor norme de natură coercitivă. Decăderea este indisolubil condiţionată de nerespectarea termenelor imperative reglementate prin lege, în timp ce perimarea – cu unică  aplicabilitate sancţionatorie asupra întregului proces – are drept consecinţă
stingerea litigiului ca urmare a unei inacţiuni imputabile părţii în cauză.
Pe cale de consecinţă, asemănările şi deosebirile dintre cele două instituţii  relevă în manieră apofantică importanţa existenţei lor normative, atât din perspectiva unei necesare rectitudini procesuale, cât şi din prisma conturării unei finalităţi echitabile din punct de vedere juridic.

Bibliografie

1. Ciobanu, Viorel Mihai – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997;
2. Ciobanu, Viorel Mihai; Boroi, Gabriel – Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
3. Deleanu, Ion – Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Servo-Sat, 2004;
4. Leş, Ioan – Sancţiunile procedurale în materie civilă, Editura Lumina Lex, 1997;
5. Radu, Dumitru – Dicţionar de Drept Procesual Civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
6. Tăbârcă, Mihaela– Drept procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005.

Note

1 Ciobanu, Viorel Mihai, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 235.
2 În cea dintâi situaţie se identifică sfera comună celor două instituţii – dreptul procesual civil, în timp ce scopul reglementării lor accentuează hotarul extrem, de asemenea comun prin finalitatea sa evidentă.
3 D. Radu, Dicţionar de Drept Procesual Civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
4 Ciobanu, Viorel Mihai, Boroi Gabriel, Drept procesual civil.Curs selectiv, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 193.
5 6 luni în materie comercială şi 1an în materie civilă.
6 Tăbârcă, Mihaela, Drept procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 635.
7 Leş, Ioan, Sancţiunile procedurale în materie civilă, Editura Lumina Lex, 1997, p.221.
8 Deleanu, Ion, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Servo-Sat, 2004, p .231.
9 Ciobanu, Viorel Mihai, op. cit, vol. II, p. 225.
10 Ciobanu, Viorel Mihai, Boroi Gabriel, op. cit. , p. 193.
11 Idem, p. 313.
12 Ciobanu, Viorel Mihai, op. cit., p. 235.
13 Tăbârcă, Mihaela, op. cit., p. 333.
14 Ciobanu, Viorel Mihai, Boroi Gabriel, op. cit., pp. 194-195.
15 Ciobanu, Viorel Mihai, op. cit., p. 227.
16 Deleanu, Ion, op.cit., p.233.
17 Ibidem.

Autori: ,

One comment
Leave a comment »

  1. O analiza foarte binevenita. As fi vrut sa realizez si eu una, insa din lipsa de timp, n-am mai conceput-o. Insa este foarte bine ca exista comparatia aceasta. Si exemplificarile sunt de mare folos. Multumesc!

Leave Comment